Reportaje/Povești
-
Patru ore peste culmile Gilăului: panorama ireală a Tarniței
Într-o dimineață limpede de primăvară sau mai degrabă aproape primăvară, am pornit pe potecile din Munții Gilăului, deasupra Tarniței, într-un traseu de aproximativ 14 kilometri care leagă mai multe locuri spectaculoase: cum ar fi Piatra Corbilor și Piatra lui Lucaci. Patru ore de mers liniștit printr-un peisaj care pare încă adormit după iarnă, dar în care anotimpul cald începe să se strecoare timid printre stânci și păduri. La început, muntele pare auster. E firesc. Vegetația este rară, pământul încă poartă urmele frigului, iar iarba încă este amorțită. Tocmai această lipsă de verdeață face relieful să iasă și mai mult în evidență. Culmile se desfășoară larg, cu stânci izolate, păduri cu…
-
Deasupra Transilvaniei: 27 de kilometri pe crestele Trascăului
Am plecat din Izvoarele la 6:50, dimineața, cu lumina abia desprinsă din noapte și cu zăpada încă înghețată sub bocanci. În Munții Trascăului, primăvara nu vine dintr-odată. Se verifică la fiecare pas. În văi miroase a pământ dezghețat, pe culmi încă scârțâie omătul. Am urcat întâi spre Plescioare, la 1225 de metri. Soarele se ridica curajos și colora în roz muchiile albe. De acolo, creasta se desfășura ca o coloană vertebrală de calcar, ascuțită și tăcută. Următorul a fost Jaru, 1221 de metri, apoi Piatra cu Urdă, cu doi metri mai înalt, 1223, fiecare vârf o treaptă, fiecare treaptă o respirație sănătoasă. Zăpada alterna cu porțiuni de iarbă arsă de…
-
În Împărăția Zăpezii: Pe Acoperișul Apusenilor, pe Vf. Bihor, la 1849 de metri
Nu mă mai satur de Apuseni. Am plecat iar în aventură, de astă dată din Vârtop, într-o dimineață albă, tăcută, la granița dintre Bihor și Alba, cu senzația că intru într-o altă lume. Un deja vu: intru în șifonierul fermecat pentru a ajunge în Narnia! Nu e nimic diferit de imaginile din film și natura de poveste a Carpaților Occidentali. Aerul mușca din obraji, iar zăpada scârțâia sub bocanci ca un avertisment blând: nu va fi o plimbare ușoară. Ținta era clară: Vârful Bihor, la 1849 de metri, cel mai înalt punct din Apuseni. Doar că muntele nu se cucerește în linie dreaptă, ci în respirații, în pași mărunți, în…
-
19 kilometri prin iarnă: Vălul Miresei, Pietrele Albe și ceața Vlădesei
Drumeția începe, invariabil, de undeva. De astă dată, din Răchițele. Cascada Vălul Miresei nu mai curge la vedere. E chiar acoperită de un văl. Înghețată într-un moment de cădere eternă, ca o fotografie pe care nimeni n-o mai poate mișca. Peretele de gheață era cuprins în nuanțe albastre și lăptoase, iar pe el se cățărau câțiva alpiniști temerari, atât de mici și fragili în fața acelei verticale tăcute. La fiecare lovitură de piolet, sunetul era ca o bătaie într-un clopot de cristal. Era o scenă. Noi eram spectatorii. Din acel punct, poteca urcă prin pădure. Zăpada scârțâia sub bocanci, într-un ritm hipnotic. Ce-mi place cum se aude. Aerul, rece, curat,…
-
Între apă, cer și piatră: o zi de suflet prin Apuseni, la Sălciua!
Am pornit din Sălciua de Jos cu sufletul greu de așteptare, ca și cum munții știau deja ce urmează: să-mi arate ceva ce nu se vede în fotografii. Poteca a început, invariabil, blând, cu miros oxigenat de aer rece și sunet de apă ascunsă printre țurțuri de gheață și bucăți de zăpadă. Am intrat încet în ritmul Apusenilor, un ritm care nu te grăbește, dar nici nu te lasă să rămâi la fel. Urcușul spre Cascada Șipote este un exercițiu de răbdare. Aici, apa nu se aruncă în gol cu zgomot, ci curge în trepte, ca o rugăciune spusă pe mai multe voci, răsunând peste piatră. M-am oprit acolo mai…
-
Scărița – Belioara: Drumul prin zăpadă și urme de urs, la marginea sălbăticiei!
Am urcat în Scărița-Belioara cu pasul încet, dar cu inima grăbită. De astă dată în plină iarnă. Muntele Mare ne-a primit cu o liniște albă, aspră, frumoasă, genul de liniște care nu te lasă să vorbești tare. E ca și cum ai fi intrat într-o catedrală cu ziduri monumentale. 11 kilometri în 6 ore și jumătate, o distanță care pe hartă pare modestă, dar care în zăpadă până peste genunchi devine o adevărată probă de răbdare și voință. Firesc, la gerul pe care îl avem, zăpada era dură, tăioasă, înghețată la suprafață și trădătoare dedesubt. Onest, fiecare pas a devenit o negociere cu muntele: să calci cu grijă pentru a…
-
Arată ca Austria, dar e Transilvania, în Apuseni! Pe creasta albă dintre Rimetea și Ardașcheia
Am pornit iar la drum în Apuseni, de astă dată în Trascău, punct de pornire: satul patrimoniu UNESCO, Rimetea. Satul acela alb, strâns sub stâncă, plin de turiști din toate colțurile Europei. Astăzi, casele sunt cuminți, Piatra Secuiului veghează deasupra lor, iar zăpada scârțâie vocal sub bocanci. De aici începe urcușul spre creasta Ardașcheiei, în inima Trascăului. În acest lanț muntos, Apusenii devin mai aspri, sunt mai verticali și mai tăcuți. Poteca e domoală, acoperită la început cu vreo 15 centimetri de zăpadă proaspătă, suficient cât să șteargă urmele lumii. Pădurea te primește cu pomi grei, îmbrăcați în alb, aerul curat îți intră adânc în piept. Poate și de la…
-
Pe muchia liniștii: Pietrele Mărunte, Creasta Stâncoasă și apusul peste Muntele Mare
Am pornit devreme, când poteca era încă înghețată, iar Pietrele Mărunte se iveau în față ca o promisiune tăcută. Pe jos, un strat timid de zăpadă. La 1731 de metri, vântul nu mai întreabă cine ești sau de unde vii, te ia așa cum ești și îți dă la o parte graba de jos. Firesc, pașii sunt mai rari, respirația mai adâncă, iar muntele vorbește în felul lui: prin piatră, prin vegetația colorată în alb, prin liniște. Apoi Creasta Stâncoasă, cu ceva mai multă deschidere, a fost momentul adevărat al zilei. Din acel punct de belvedere, privirea curge larg spre Stațiunea Muntele Băișorii, mică și aproape domestică la fel ca…
-
Ultimul Mohican din Apuseni!
Cascada Dâlbina sau Vânătările Ponorului e genul de loc pe care îl revăd de fiecare dată cu aceeași plăcere. Ajungi la ea prin Sălciua, după ce urci la Dumești, iar drumul te avertizează că urmează ceva serios. Nu e zgomot turistic, nu e spectacol forțat. E doar piatră, apă și timp. Căderea de apă se rupe din stâncă abrupt, ca o rană neînchisă în munte. Apa cade hotărât, cu forță, într-un amfiteatru de calcar. Fără excepție, relieful ăsta mă trimite direct la Ultimul Mohican: pereții verticali, sălbăticia crudă, senzația că intri în film, acolo unde mitul se suprapune istoriei. Apusenii au multe cascade dar Dâlbina mi se pare că are…
-
Deasupra Cetăților Ponorului!
Când ajungi sus la punctul de Belvedere simți că Apusenii te-au chemat acolo de mult. Balcoanele sunt un fel de margine de lume. Sunt praguri de stâncă de unde privești în jos, spre Cetățile Ponorului, ca într-o carte veche de geografie. Doar că aici manualul a fost scris de Creator! Dolina imensă se deschide brusc sub tine, cu pereți abrupți, cu verdele acela adânc care nu poate fi prins în fotografii. Cei care au ajuns acolo știu! Aici înțelegi de ce Padișul nu e doar un loc, ci mai mult o stare. Balcoanele din Padiș sunt un simbol pentru cei care iubesc Apusenii. E sentimentul că natura nu te impresionează,…
-
Decembrie la Glăvoi!
Poiana Glăvoi, în Padiș, în debut de decembrie, e un loc care parcă respiră altfel. Dacă vara e „Costineștiul Apusenilor”, cu corturi, râsete, fum de grătare și povești spuse până târziu, iarna căpătă o tăcere nelalocul ei. Ești ca într-un ring de dans transformat peste anotimp în muzeu! Nu mai e forfota din sezonul cald. Nu mai sunt pași grăbiți, nici voci care se caută unele pe altele prin poiană, nu mai sunt cântecele de munte la foc de tabără. Și totuși, toate lucrurile sunt acolo, la locul lor. De la brazii care veghează poiana, la punctul salvamont sau balonul bibliotecă, până la punctele devenite legendă, începând, inevitabil, cu Cornelu’s…
-
Poiana Ponor, când natura nu-și pierde culoarea nici în decembrie!
E unul din locurile în care mă întorc mereu cu plăcere: Poiana Ponor din Padiș. Doar că o știam ca pe un loc al verii: verde intens, lumină largă, aer deschis. Așa am văzut-o de fiecare dată. Dar la început de decembrie, poiana minune a Apusenilor își schimbă registrul și devine ușor schimbată: mai tăcută, mai adâncă. Perdeaua de ceață a căzut pe alocuri, ca o cortină în colțul scenei, și dincolo de ea spectacolul, în cazul ăsta relieful, nu mai e pe deplin ce știam. Marginile se estompează, distanțele se scurtează iar poiana capătă un aer de poveste veche. Pe bune, ai senzația că locul ar respira mai rar.…
