Scărița – Belioara: Drumul prin zăpadă și urme de urs, la marginea sălbăticiei!

Am urcat în Scărița-Belioara cu pasul încet, dar cu inima grăbită. De astă dată în plină iarnă. Muntele Mare ne-a primit cu o liniște albă, aspră, frumoasă, genul de liniște care nu te lasă să vorbești tare. E ca și cum ai fi intrat într-o catedrală cu ziduri monumentale. 11 kilometri în 6 ore și jumătate, o distanță care pe hartă pare modestă, dar care în zăpadă până peste genunchi devine o adevărată probă de răbdare și voință.

Firesc, la gerul pe care îl avem, zăpada era dură, tăioasă, înghețată la suprafață și trădătoare dedesubt. Onest, fiecare pas a devenit o negociere cu muntele: să calci cu grijă pentru a rămâne în siguranță, acolo sus. Dar ca efect paradoxal, în tăcerea asta începe să se audă muntele cu adevărat.

Pe potecă, urmele ne-au anunțat că nu suntem singuri. Zeci, poate sute. Urme de urs, adânci, hotărâte, trecând chiar pe acolo pe unde ne strecuram și noi. Știam că iarna hibernează. Nu credeam să fim atât de aproape în pustiul muntelui de acești locuitori, simpatici de la distanță… Dar înspăimântător gândul că am putea da nas în nas cu ei. Printre urmele acestor uriași din Apuseni, am zărit semnele cocoșilor și găinilor de munte, ca niște mici hieroglife ale pădurii, scrise în zăpadă. Nu te simți niciodată singur aici, și totuși depinde în ce companie ai ocazia să ajungi… Ne-a ferit Sfântul, poate că s-au ferit și ele.

Sus, munții au apărut ca o revelație în depărtare: Țibleșul, Rodnei, Călimanii și, mai departe, silueta Făgărașului, aliniate ca niște martori tăcuți ai drumului nostru. Am stat nemișcat, cu respirația aburind în frig, și am simțit că nu eu privesc munții, ci munții mă privesc pe mine. La coborâre, am trecut și pe lângă Coșul Boului, cu punctul de panoramă cunoscut.

Scărița-Belioara. Poate cea mai frumoasă rezervație din Apuseni. Nu se oferă ușor, te lasă să ajungi doar dacă ești dispus să mergi până la capăt.

Bogdan Boer, mulțumim pentru fotografiile superbe!