Am pornit din Sălciua de Jos cu sufletul greu de așteptare, ca și cum munții știau deja ce urmează: să-mi arate ceva ce nu se vede în fotografii. Poteca a început, invariabil, blând, cu miros oxigenat de aer rece și sunet de apă ascunsă printre țurțuri de gheață și bucăți de zăpadă. Am intrat încet în ritmul Apusenilor, un ritm care nu te grăbește, dar nici nu te lasă să rămâi la fel. Urcușul spre Cascada Șipote este un exercițiu de răbdare. Aici, apa nu se aruncă în gol cu zgomot, ci curge în trepte, ca o rugăciune spusă pe mai multe voci, răsunând peste piatră. M-am oprit acolo mai…