Între apă, cer și piatră: o zi de suflet prin Apuseni, la Sălciua!

Am pornit din Sălciua de Jos cu sufletul greu de așteptare, ca și cum munții știau deja ce urmează: să-mi arate ceva ce nu se vede în fotografii. Poteca a început, invariabil, blând, cu miros oxigenat de aer rece și sunet de apă ascunsă printre țurțuri de gheață și bucăți de zăpadă. Am intrat încet în ritmul Apusenilor, un ritm care nu te grăbește, dar nici nu te lasă să rămâi la fel.

Urcușul spre Cascada Șipote este un exercițiu de răbdare. Aici, apa nu se aruncă în gol cu zgomot, ci curge în trepte, ca o rugăciune spusă pe mai multe voci, răsunând peste piatră. M-am oprit acolo mai mult decât plănuisem pentru că frumusețea adevărată nu te lovește, ci te înmoaie, puțin câte puțin.

De la Șipote a urmat drumul spre Balconul Bedeleu: o promisiune care se construiește pas cu pas. Pădurea s-a deschis dintr-odată, iar panorama m-a prins nepregătit. Sub mine, valea Arieșului era o hartă vie, cu sate mărunte ca niște semne de creion și dealuri care respirau în valuri de gri, albastru și alb, așa cum e iarna. Am stat pe balcon cu impresia că sunt în amvonul Apusenilor, cu vântul pe post de cor și cerul ca singur acoperiș.

Ultima parte, spre Peștera de la Groși, a fost coborârea în altă lume. Dacă sus totul era lumină și cuprindere de la distanță, aici era tăcere și apropierea muntelui. Un sentiment ciudat, ca și cum i-ai simți respirația. Piatra rece, aerul umed, pașii care sunau altfel, senzația că și pământul îți răspunde. Nu sunt cei mai maiestuoși munți ai României dar Apusenii nu sunt doar munți pe care îi străbați, sunt bucăți de lumi prin care treci: de la gheață și apă, la cer și, în final, la inimă de piatră.

15 kilometri în aproape 8 ore nu s-au simțit ca un efort, ci ca un dialog. Cu mine, cu muntele, cu liniștea.

Bogdan Boer, mulțumim pentru fotografiile superbe! Ne poartă cu adevărat în lumea Apusenilor!

bb381f2d-ec1c-4b02-b431-22862e22ac80