19 kilometri prin iarnă: Vălul Miresei, Pietrele Albe și ceața Vlădesei

Drumeția începe, invariabil, de undeva. De astă dată, din Răchițele. Cascada Vălul Miresei nu mai curge la vedere. E chiar acoperită de un văl. Înghețată într-un moment de cădere eternă, ca o fotografie pe care nimeni n-o mai poate mișca. Peretele de gheață era cuprins în nuanțe albastre și lăptoase, iar pe el se cățărau câțiva alpiniști temerari, atât de mici și fragili în fața acelei verticale tăcute. La fiecare lovitură de piolet, sunetul era ca o bătaie într-un clopot de cristal. Era o scenă. Noi eram spectatorii.

Din acel punct, poteca urcă prin pădure. Zăpada scârțâia sub bocanci, într-un ritm hipnotic. Ce-mi place cum se aude. Aerul, rece, curat, ca și cum cineva spălase lumea peste noapte. E același sentiment, odată ce câștigăm altitudine, liniștea devine mai mare, mai completă.

Se văd Pietrele Albe! Creasta lor a apărut ca o frontieră. Stâncile ies din zăpadă asemenea unor ruine vechi la marginea abruptă a pădurii. Am mai scris despre acest loc: întinderea din jur are ceva dintr-un western înghețat. Te așteptai, aproape absurd, să vezi un călăreț apărând la orizont. Un vânător de recompense sau vreo iscoadă apașă. Totul e vast și gol și definitiv. E genul de loc monumental care nu te apasă, cumva care te eliberează. Sau cel puțin dă frâu liber imaginației!

Am continuat spre Vf. Vlădeasa, la 1835 de metri. Dar muntele nu ni s-a arătat. S-a ascuns. Ceața ne-a înconjurat complet, a redus lumea Apusenilor la un cerc de cel mult zece metri. Nu mai existau orizonturi, nici repere. Doar pașii noștri, urmele în zăpadă și respirația vizibilă în aerul înghețat. Totuși, ce senzație: să ajungi pe vârf, să știi că ești sus doar pentru că ai urcat.

La colina La Avalanșă, numele nu e doar o metaforă, am simțit că zăpada e instabilă și cam adâncă. M-am trezit nu o dată înfundat până la brâu, prins într-o îmbrățișare rece și grea. Așa că pașii i-am făcut într-o negociere cu muntele. Cu mare răbdare.

Am mers 19 kilometri în opt ore, urcând 1250 de metri diferență de nivel. Dar nu e despre statistică. E acea senzație rară că ai fost, pentru câteva ore, în afara lumii obișnuite.

Bogdan Boer, îți mulțumim că prin pozele tale superbe ne duci în acea lume.