VIDEO. Satele care și-au îngropat morții de două ori!

“GPS-ul măsii de GPS! Când îți e lumea mai dragă, te bagă pe drumuri pe care nici dracu nu s-ar băga!“ se aude răcnind în mașină. Intrăm pe un drum imposibil, abrupt și foarte îngust iar de sus tocmai coboară un taf pentru transportul de lemne. “Unde vreți să ajungeți?“ ne strigă iritat omul căruia părem să îi blocăm drumul. “La Geamăna!“ îi răspundem la fel de iritați celui care ne barează calea la rându-i. “Vreți să vedeți Biserica? Apăi nu mereți bine. Pă aici nu ajungeți. Dați înapoi și o luați pe sub pod și o țineți pe lângă pe lac“ ne spune acum calm și cu sentimentul victoriei că trebuie să batem în retragere. Așa că ne poticnim câteva sute de metri cu spatele până la bifurcație, la pod, și de acolo intrăm în lumea ciudată a Apusenilor de la Geamăna.

Până sus în sat, pe Valea Arieșului am urcat prin ceață, aproape frustrați că vom avea o zi ratată de filmare când vom ajunge la destinația noastră. Și la fel ca-ntr-o poveste, am ieșit din lumea încețoșată chiar la intrarea în Geamăna, unde ne izbea o vreme teribil de frumoasă, de un senin primăvăratic, deși mai erau câteva zile până să vină Moș Crăciun. Lăsam în spatele nostru norii de ceață albă și pășeam în țara lui Făt Frumos acolo unde timpul își are mersul său. Suntem la granița de hotar dintre civilizație și lumea de după nori. Doar că basmul nostru pare a fi mai degrabă plasat în lumea zmeilor.

Inițial am avut impresia unui peisaj de poveste. În fața noastră se deschidea o panoramă a munților, a unui defileu și a unui lac de munte, care te purta cu imaginația la te miri ce destinație din Elveția sau Austria. “Oprește, mașina. Sunt superbe cadrele. Vreau să iau imagini de aici“, e primul impuls al echipei. Firesc, ne oprim. Și de aici începem să ne mirăm în permanență de nefirescul locului în care am intrat. Înconjurăm ușor lacul din stânga noastră, fără să ne deranjeze nimeni, fără să auzim măcar un zgomot. Cât de mic. “Adă mâncarea în casă“ e strigătul care ne trezește și pe noi din melancolie. Un îndemn venit de la o casă solitară de pe unul din dealurile din dreapta. Dar în liniștea asta extremă, îl simțeam ca și cum s-ar fi vorbit de lângă noi.

Ne apropiem, acolo unde locul ne permite, de marginea lacului de nămol toxic și descoperim astfel lumea pierdută a satului Geamăna. În 1977, statul român a decis strămutarea a câteva sute de case din vechea vatră a satului pentru ca locul să devină un iaz de deversare a sterilului de cupru pentru exploatarea de la Roșia Poieni. Dacă în anii 80, mai trăiau aici în jur de 1000 de oameni, acum își duc viața vreo 20 de suflete în puținele case răsfirate în jurul lacului de nămol toxic, care se întinde pe vreo 130 de hectare. Și, care în fiecare an se extinde puțin câte puțin, furând cu nerușinare din pământul și din viața Apusenilor.

Imaginea definitorie a acestei lumi se află chiar în mijlocul iadului de la Geamăna. Încă mai stă semeață deasupra lacului de steril turla Bisericii. În 40 de ani, totul a fost înecat: case, cimitir, memoria celor care au trăit în Geamăna, doar Biserica mai amintește de viața de odinioară. “Toți oamenii au plecat de aici doar Dumnezeu mai veghează“, e remarca colegului când așează camera pentru a face și noi un stand up la fața locului. Impresia e atât de puternică, e ca și cum ai avea senzația de gol interior, care te copleșește decisiv. E un sentiment pe care îl resimți fizic.

Mai jos, cam pe la coada lacului, dăm de câteva case, una din ele abandonată de curând, pentru că sterilul e deja în bătătură. Ce e interesant e că acoperișul se vede destul de recent înlocuit. Cum e oare să îți lași investiția, munca de o viață, ca să fugi din calea nămolului ce vine să te înghită? Descoperim aici și locul, pârâul pe unde se scurge sterilul de la exploatare. Un lichid de un albastru-gri iar solul cu formațiuni calcaroase de un roșu – maro îți oferă secvența unui SF din lumea asta modificată a României. E cumplit. Ne continuăm drumul și oprim în dreptul unei case unde ne latră, fără prea mare vlagă, trei dulăi. “Am oprit degeaba, cineva a închis ușa casei“ constată colegul meu. “Nu o să vorbească nimeni cu noi“, îi răspund.

Nu greșesc foarte tare, pentru că puțin mai departe ne ajunge omul din casa cu pricina care ni se destăinuie, dar nu în fața camerelor. “V-am văzut când ați oprit la mine, în fața casei. Dar nu am vrut să vorbesc că oricum am dat interviu la alte televiziuni de m-or văzut nepoatele mele din Italia“, ne spune bărbatul. “Perfect, păi ne spuneți și nouă ceva. Vă văd iar nepoatele și se bucură“, îl provoc. “Gata, nu mai vorbesc, că e degeaba“, spune supărat interlocutorul nostru. “Dar cum era înainte, ați prins satul?“ continui să îl întreb. “Apăi îs aici de 50 de ai (ani n.red.). O fost dar s-o dus toate“, declară concluziv.

Îi spunem la revedere și plecăm spre satul vecin, Vința. Sat afectat și el de sterilul de la Roșia Poieni. Am dat și aici de o ciudățenie a naturii. Vedeam de pe margine, printre copaci, o apă de un verde ireal. “Să vezi că ajungem în Laguna Albastră“, îmi spune Flo, colegul care mă însoțește. Și nu greșește foarte tare. Ajungem în Vința, e capătul lacului, suntem precum într-un golf în care numărăm cele câteva case părăsite și fosta școală. Biserica veche de 200 de ani a fost salvată anul ăsta, fiind mutată în Muzeul Satului din Sibiu.

Mărturisesc, locul de aici îmi provoacă un sentiment și mai straniu. Lângă spațiul unde fusese până de curând Biserica, se află cimitirul satului. Câteva cruci au rămas înfipte încă în pământul neacoperit de steril iar pe ele încă mai poți descifra numele celor care au trăit aici și au dat culoare acestui loc, în vreme ce alte morminte cu cruci de piatră și cu gărdulețul care le înconjoară se văd de sub apa toxică, acum înghețată. “Dacă la Săpânța în Maramureș avem cimitirul vesel, în Apuseni, avem cimitirul viu“, e concluzia colegului meu. Cât de adevărat sună!

Până acum am bătut cu mașina sau la pas doar Țara lui Făt Frumos din Apuseni, de data asta am descoperit și reversul. Am fost în satele care și-au îngropat morții a doua oară!