În Împărăția Zăpezii: Pe Acoperișul Apusenilor, pe Vf. Bihor, la 1849 de metri

Nu mă mai satur de Apuseni. Am plecat iar în aventură, de astă dată din Vârtop, într-o dimineață albă, tăcută, la granița dintre Bihor și Alba, cu senzația că intru într-o altă lume. Un deja vu: intru în șifonierul fermecat pentru a ajunge în Narnia! Nu e nimic diferit de imaginile din film și natura de poveste a Carpaților Occidentali. Aerul mușca din obraji, iar zăpada scârțâia sub bocanci ca un avertisment blând: nu va fi o plimbare ușoară.

Ținta era clară: Vârful Bihor, la 1849 de metri, cel mai înalt punct din Apuseni. Doar că muntele nu se cucerește în linie dreaptă, ci în respirații, în pași mărunți, în răbdare, în valuri succesive, luând cu asalt coamele inegale. Nu aveam niciun ghid, aici nu se arată niciun faun cu numele Tumnus pe post de însoțitor al lui Lucy Pevensie. Doar cadrul aproape izbitor cu cel din poveste.

Am ajuns pe Vârful Piatra Grăitoare, la 1658 de metri. După el e botezată și pârtia de mai jos. Numele pare o metaforă, dar sus, în liniștea iernii, chiar ai impresia că stânca spune ceva. Grăiește. Vântul șuiera peste creastă, ridicând fuioare de zăpadă. Dar brazii: ce imagine! Înghețați, păreau încremeniți într-o rugăciune albă. Am mai spus: Apusenii nu impresionează prin dramatism abrupt, ci prin noblețe, prin calm,  printr-o notă aproape casnică.

Am bifat și Vârful Bihăria, la 1597 de metri. Un alt punct de belvedere peste împărăția zăpezii. Sus, panorama e un spectacol permanent: culmile se rostogolesc una într-alta, albe, line, nesfârșite. Atmosfera avea o limpezime tăioasă! În rest liniște! Cumva m-aș fi bucurat să am măcar compania blânzilor castori care îi întâmpină în Narnia pe Peter, pe Susan, pe Edmond și pe Lucy. Dar decât să am teama că aș putea întâlni ceva mai fioros, mai bine solitar: doar eu și muntele!

Nu mă întind prea mult la vorbă, las imaginile să spună povestea. Drumul urcă spre Vârful Bihor: porțiuni de traseu troienite, porțiuni unde fiecare pas trebuia croit, unde respirația devenea ritm și rugăciune. La propriu.

Când am ajuns pe cel mai înalt vârf al Apusenilor, ce triumf și, totuși, ce liniște. O liniște adâncă, albă. În jur, valuri de munți, îmbrăcați în zăpadă. O lume simplificată la esențe: alb, albastru, gri. Punctul în care trei județe ale României își așează harta în cui: Alba, Arad și Bihor. Clădirea stației meteo, acoperită de zăpada înghețată semăna întrucâtva cu palatul de gheață al vrăjitoarei din Narnia. Dar tabloul atinge perfecțiunea, de asta nici nu îmi doresc finalul din carte sau film unde leul Aslan topește zăpada. E prea frumoasă iarna în Munții Apuseni, sus pe Vârful Bihor!

Coborârea a fost lungă, dar sufletul era deja sus, rămas pentru câteva clipe în acel punct unde România pare fără sfârșit. 21 de kilometri în 8 ore și 40 de minute! Statistică! Senzația încă persistă!

Bogdan Boer, mulțumim pentru fotografiile superbe. Te-ai întrecut și de data asta! Imaginile ne-au cucerit!