Pe urmele omului de Neanderthal, în Apuseni! -

Nu știu dacă e ceva mai amețitor dimineața când te trezești decât să ai în față coama muntelui, verdele molipsitor al brazilor dispuși neuniform din vârf și până la vale. E o bucurie a privirii care te fixează în fața geamului preț de minute bune. Respiri cu adevărat toată splendoarea naturii, este porția de sănătate pe care ne-o administrăm de câte ori ajungem în Vârtop, pe falia de Apuseni dintre Alba și Bihor. Ne e atât de drag locul ăsta că urcăm și vara și iarna să descoperim locuri pe care nu le-am mai bătut sau să le revedem pe cele știute, cu aceeași nerăbdare din trecut. Servim în grabă micul dejun pentru că sejurul nostru e scurt și de data asta, deși ne-am promis deseori că o să venim aici să stăm pe săturate. Mi-e deja un dor teribil de Apuseni când scriu povestea asta. Ce nu am văzut și am putea face? Să punem pasul pe urmele omului neanderthalian din Apuseni.

Coborâm de la Vârtop spre Gîrda de Sus iar de aici, din centrul comunei, o cotim pe Cheile Ordâncușei, puțin la intrare, ca apoi să facem din nou stânga și să o luăm pe Valea Gîrda Seacă. Drumul nu este asfaltat dar mașina rezistă. Iar când am trecut de ultimele case, oprim din loc în loc să admirăm natura, să savurăm muntele. Recunosc, Masivul Bihor, are ceva irezistibil, un mister ispititor, de îl preferăm mai des decât pe celelalte zone muntoase ale Apusenilor. Timpul fuge și noi odată cu el. Dar aici, nu mai numărăm nici secundele, e suverană clipa. Și… într-o clipă, fără să băgăm de seamă, ne trezim la Casa de Piatră. Un sat care se ivește de nicăieri în drumul nostru, cu câteva case, o biserică și chiar o pensiune, așezate pe dealurile din dreapta noastră. 16 familii se încăpățânează să trăiască acolo. De la cei mai vârstnici până la câțiva copilași care sparg prin joaca lor zgomotoasă solemnitatea tăcută a Apusenilor.

Lăsăm mașinile și urcăm pe jos spre Ghețarul Vârtop. O destinație încă necunoscută pentru noi. Pe drumul forestier, am lăsat în stânga maiestuoasa Coiba Mare și am văzut de la distanță și Coiba Mică. Până la un semn. Care ne punea să urcăm drumul abrupt și accidentat de munte, prin pădure. Off, și ne-a fost în plan să facem câteva ore de cycling înainte de a reveni aici. Să avem condiția fizică necesară. Asta e, data viitoare. Și începem urcușul. Și epuizarea. Dar răcoarea pădurii avea și efectul refrișant de înviorare. Și vorba aia, 10000 de pași pe jos fac piciorul și mai arătos. Dar dincolo de aceste amănunte, fixați pe poteca ce ne urca spre peșteră, pe alocuri cu scări formate din rădăcini, pietre sau bușteni căzuți, impresia era de deja vu. Trăit sau din film? Pentru că simțeai îndărătul acestor copaci o făptură cu frunze și rădăcini, ceva între adâncul pământului și bolta cerească, ce se trezise brusc la viață și te cerceta cu o staruință molcomă. Ne simțeam ca niște hobiți ce nu voiau să trezească enții, străvechii păstori ai pădurii.

Am ajuns în fața Ghețarului, pe un mic platou, după câteva zeci de minute în urcare. Intrarea este amplasată în pădure, acoperită cu vegetație, semănând cu gura unui căpcăun flămând pregătit să înghită ofranda. Iar deasupra, pădurea de brazi se continuă până pe vârful muntelui. Vizita se face cu ghid așa că așteptăm să se mai adune lume pentru a face un tur de 30 de minute. Intrăm în peșteră și simțim că temperatura este constantă, mai ridicată decât ne așteptam. Descoperim treptat Sala Ghețarului, Sala Domului, Sala Minunilor, Sala Mare și Sala Pașilor. Aici s-a găsit dealtfel cea mai veche urmă de om de neanderthal din țară. Se presupune că a fost lăsată în urmă cu peste 60000 de ani de un înaintaș de-al nostru prin aceste locuri. Urma pietrificată se află la Institutul de Speologie din Cluj. Frumusețea peșterii e fascinantă, cu o serie de formațiuni pornite din tavan asemeni unei dantelării lucrate cu migală de mâna unui meșter. Nu am fi crezut că o să găsim un loc de care să fi auzit atât de puțin dar care să ne surprindă atât printr-o frumusețe naturală extraordinară.

La întoarcere, am grăbit pasul, cu gândul la plăcintele moțești de la Casa de Piatră. Nici neanderthalianul nu cred că era așa rapid cum eram noi acum. Pe terasa casei unde se serveau plăcintele era deja ceva lume dar mai era o masă liberă. Din stradă, gazda ne întreabă, anticipând că drumul nostru se duce neîndoios spre locul cu plăcintele: „De care vreți? Cu afine sau cu brânză?” Îi răspundem că începem cu afine. Apoi omul își strigă nevasta: „Ioană, încă două cu afine și după aia pune două și cu brânză”!