Drumeția începe, invariabil, de undeva. De astă dată, din Răchițele. Cascada Vălul Miresei nu mai curge la vedere. E chiar acoperită de un văl. Înghețată într-un moment de cădere eternă, ca o fotografie pe care nimeni n-o mai poate mișca. Peretele de gheață era cuprins în nuanțe albastre și lăptoase, iar pe el se cățărau câțiva alpiniști temerari, atât de mici și fragili în fața acelei verticale tăcute. La fiecare lovitură de piolet, sunetul era ca o bătaie într-un clopot de cristal. Era o scenă. Noi eram spectatorii. Din acel punct, poteca urcă prin pădure. Zăpada scârțâia sub bocanci, într-un ritm hipnotic. Ce-mi place cum se aude. Aerul, rece, curat,…