Pe muchia liniștii: Pietrele Mărunte, Creasta Stâncoasă și apusul peste Muntele Mare

Am pornit devreme, când poteca era încă înghețată, iar Pietrele Mărunte se iveau în față ca o promisiune tăcută. Pe jos, un strat timid de zăpadă. La 1731 de metri, vântul nu mai întreabă cine ești sau de unde vii, te ia așa cum ești și îți dă la o parte graba de jos. Firesc, pașii sunt mai rari, respirația mai adâncă, iar muntele vorbește în felul lui: prin piatră, prin vegetația colorată în alb, prin liniște.

Apoi Creasta Stâncoasă, cu ceva mai multă deschidere, a fost momentul adevărat al zilei. Din acel punct de belvedere, privirea curge larg spre Stațiunea Muntele Băișorii, mică și aproape domestică la fel ca satele din vale, prinsă între versanți. Doar că pacea munților își lasă amprenta asupra vieții oamenilor de aici: poate mai puțină efervescență, în schimb cu o aromă solemnă!

Privind în depărtare, am avut un deja-vu: eram la ora de geografie, pentru că munții se așezau în dispozitiv ca la o prezentare a materiei. De la stânga la dreapta se desfășura creasta Munților Făgăraș, serioasă și masivă, adevărata coloană vertebrală a țării. Stăteau la rând Munții Parâng, ceva mai rotunjiți, mai domoli, genul acela de respirație după un efort lung. Iar mai încolo, Munții Retezat, cu alura lor tăioasă, aproape alpină, pe care am avut șansa să-i bat la pas și nu demult!

Am rămas așa pe creastă, nu pentru că nu aveam unde merge, ci pentru că nu aveam de ce să plec.

Când lumina a început să pălească și umbrele au prins contur, am imortalizat apusul spre Vf. Muntele Mare, la 1826 de metri. Soarele cobora lent, îmi dădea impresia că vrea să fie sigur că l-am văzut. Cerul s-a aprins în nuanțe de portocaliu și roșu, iar muntele a devenit o siluetă, cunoscută celor care iubesc Apusenii!

Bogdan Boer, mulțumim pentru fotografiile superbe!