Am pornit devreme, când poteca era încă înghețată, iar Pietrele Mărunte se iveau în față ca o promisiune tăcută. Pe jos, un strat timid de zăpadă. La 1731 de metri, vântul nu mai întreabă cine ești sau de unde vii, te ia așa cum ești și îți dă la o parte graba de jos. Firesc, pașii sunt mai rari, respirația mai adâncă, iar muntele vorbește în felul lui: prin piatră, prin vegetația colorată în alb, prin liniște. Apoi Creasta Stâncoasă, cu ceva mai multă deschidere, a fost momentul adevărat al zilei. Din acel punct de belvedere, privirea curge larg spre Stațiunea Muntele Băișorii, mică și aproape domestică la fel ca…