Povești din satul copilăriei: Ciunga!

Iubesc poveștile iar cele pe care le vizualizez cel mai des sunt cele din copilărie, povestite la ceas de seară de moșul meu pe care atunci nu mă mai săturam să îl ascult. Îmi aduc aminte că visam cu ochii deschiși, ascultându-l, că și eu aș putea fi un Greuceanu sau un Făt Frumos care salvează vreo Cosânzeană de mânia zmeului tiranic. După care îmi reveneam în fire speriat de cine știe ce adiere de vânt care se oprea în ușa bucătăriei cu zgomotul atât de înfricoșător care mă făcea să stau și mai aproape de moșul meu, gândind atunci – ce bine că nu sunt singur, ce bine că e și el aici… Unde ești copilărie?…

Alternam cât era ziua de lungă, fără să mă pot decide, dacă aleg să fiu prințul din poveste sau o căpetenie a indienilor din filmele western. Tocmai ce văzusem la cinematograf Winnetou, fiind cucerit de personajul pe care îl juca Pierre Brice. Așa că i-am cerut la mama, cum îi spuneam noi bunicii, două pene pe care mi le-am legat cu o canadiană ce o primisem cadou, să arăt cât mai aproape de imaginea eroului meu din film. Aveam și un arc, o nuia îndoită, legată cu ață mai groasă și trei bețe mai subțiri pe post de săgeți. Iar pe bunul meu prieten din vecini, îl transformam în Old Shatterhand, luptând printre parii de vie din sptele casei cu răufăcătorii, pe care îi învingeam de fiecare dată.

Alteori, urcând pe dealul Huni, spre vie, mă gândeam mereu că aici e locul unde s-au bătut dacii cu romanii. Nu știu din ce motiv, dar spre deosebire de majoritatea colegilor din clasă care voiau să fie daci, eu îmi imaginam că sunt un centurion roman care se bate cu Gerula. Ca apoi să revin la fotbal, sus pe Țelină, cu toți copiii din partea de jos de sat. Și mai mari și mai mici. Imaginația își lua și acolo zborul, majoritatea erau Hagi, Lăcătuș sau Balint. Tocmai se terminase Coppa del Mondo din 90. Iar eu mă visam Răducioiu și aveam impresia că sunt cel mai bun de pe terenul improvizat. Doar că trebuie să mai cresc. Și atunci am să arăt ce jucător voi fi.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul copilăriei mele, la Ciunga, vibrez și azi ca om matur la tot ce a fost odată. Revăd drumurile, casele tot mai goale, biserica de jos și cea din deluț, populate și ele mai des de sărbători, via de pe deal… Locurile nu s-au schimbat, noi ne-am dus poate prea departe. Dar rămân vii și proaspete poveștile de aici. Ele nu mor!