Ușa care te obligă să te pleci: cea mai tăcută mănăstire din Apuseni! Mănăstirea Ponor!

Există locuri în care liniștea nu e doar absența zgomotului, este cu adevărat o prezență vie. Mănăstirea Ponor, ascunsă sus, în Munții Apuseni, la peste 1300 de metri altitudine, este unul dintre acele locuri rare în care tăcerea prinde glas. Nu am mai avut sentimentul ăsta în altă parte: o liniște pe care o puteai resimți fizic.

De altfel, drumul până acolo, odată ce o cotești din Transapuseana, este o desprindere treptată de lume. Iar când ajungi în fața porții, primul lucru care te oprește nu este zidul, ci ușa. Atât de joasă încât nu ai de ales: trebuie să te apleci. Nu e un gest întâmplător, ci unul care te obligă la smerenie, amintind izbitor de „Ușa Umilinței”  de la Biserica Nașterii Domnului din Betleem. Nu intri aici drept, nu intri grăbit, nu intri oricum.

Este o mănăstire de călugări, un spațiu rezervat exclusiv bărbaților, unde rânduiala este păstrată cu o rigoare monahală a timpului vechi. Dincolo de poartă, liniștea te cuprinde imediat. Cum spuneam, nu te apasă, nu te izolează, te învăluie. Ai senzația că tăcerea însăși îți vorbește.

Mănăstirea poartă hramul Sfântului Nectarie iar locul pare să aibă în sine o putere tainică de alinare. Zidurile care o înconjoară, ca o adevărată cetate de credință, nu sunt doar o protecție fizică, ci și una simbolică, o delimitare între agitația lumii și pacea dinăuntru.

Mi-a plăcut Biserica mănăstirii dar mai mult Paraclisul. Surprinde prin pictura exterioară, care aduce un aer neașteptat de Bucovina în inima Apusenilor. Culorile, stilul, atmosfera, toate duc cu gândul la Moldovița, de parcă o bucățică din nordul Moldovei a fost așezată aici, între munți. Este o întâlnire neașteptată între două lumi spirituale ale României.

Mănăstirea Ponor este o experiență. Un spațiu în care trebuie să te apleci ca să intri, din care pleci mai drept decât ai venit.