Gloria muntelui: spre Vârful Poienița, în inima Munților Metaliferi!

Am tăiat-o din Baia de Arieș cu pas domol și cu gândul limpede, urmând poteca ce urcă spre Vârful Poienița, la 1.437 de metri, în inima Munților Metaliferi. Drumul ăsta nu e doar o urcare pe hartă, ci un inventar prin straturi de liniște: păduri care te cuprind, lumini filtrate printre brazi și aerul acela curat din munți care te obligă să respiri mai adânc.

Cum câștigi altitudine, Apusenii se deschid cuminte, fără spectaculozitatea ostentativă a altor masive, dar cu noblețe, aproape intim. Lanțul Munților Metaliferi își arată adevărata forță tocmai prin această simplitate: culmi rotunjite, poieni largi, orizonturi care par să nu se grăbească nicăieri.

Și ceața care se așterne din loc în loc, drumul pare aievea… E sentimentul ăla de poveste. Că intri într-o lume inaccesibilă. Și cumva, fără să vrei, te-ai trezit acolo. Nu e nimic magic, sunt doar Apusenii!

Și ca să apreciem și mai mult itinerariul, la un moment dat, muntele ne-a oferit un dar rar: efectul gloria. Umbra mea proiectată pe marele ecran al norilor, înconjurată de un cerc luminos, ca o coroană fragilă de lumină. Un fenomen optic rar, foarte greu de prins și imposibil de uitat. Pentru câteva clipe, timpul s-a oprit. A fost genul de întâlnire care nu se explică, se trăiește.

Traseul, de aproape 17 kilometri, a durat undeva la șase ore dus-întors. Nu a fost o cursă, s-a transformat mai degrabă într-o conversație lungă cu muntele, cu pauze de privit, de tăcut și de înțeles de ce Apusenii rămân, pentru mulți, un loc de întoarcere.

Vârful Poienița nu impresionează prin dramatism, ci prin echilibru. Deși panorama deasupra norilor e… breath taking! Stai acolo și simți că muntele nu vrea să te cucerească, ci să te primească. Iar când cobori înapoi spre Baia de Arieș, știi că ai luat cu tine mai mult decât niște pași adunați pe ceas: ai luat liniște, lumină și o bucățică de splendoare din Munții Metaliferi.

Bogdan Boer, mulțumim pentru imaginile spectaculoase!