Video. Călățele Pădure, colțișorul uitat din Apuseni!

Sâmbătă, aprilie, fără o agendă anume. Itinerariu: indecis. Știu doar că fug în Apuseni. Îmi propun să urc pe Vârful Măgura din Dealu Botii și să ajung acolo pe drumul ce trece prin Măguri apoi prin Răchițele după care încă 9 km până în punctul unde să las mașina și să încep urcușul frumos la pas spre locul cu pricina. Doar că planul de acasă nu coincide cu cel de pe teren. Drumul îngust care șerpuiește pădurile de brad și urcă din Răchițele spre Dealu Botii era pe alocuri desprins din împărăția zăpezii. Acoperit cu omăt bătătorit pe alocuri și cine știe destul de alunecos, m-a determinat să bat calea-ntoarsă, prin Măguri, Călățele și apoi spre Beliș. Ca în drum să îmi amintesc că nu am văzut niciodată pe zi cătunul Călățele Pădure.

 

 

Într-o seară de toamnă mai fusesem aici fără să descopăr prea mult din colțișorul ăsta uitat al Apusenilor. Înainte de a ajunge în Dealu Negru dinspre Călățele, te abați la dreapta pe un drum asfaltat pe care indicatorul arată Călățele Pădure. Am parcat în fața Bisericii din sat după care am luat-o la pas pe o cărare care cobora drept de la sfântul locaș printre două gospodării abandonate, în față deschizându-se perspectiva maiestuoasă a unui tablou pictat cu cele mai încărcate culori în care în fundal trona impunător masivul Vlădeasa încă înzăpezit.

 

 

Potecile acoperite de o nuanță roșiatică, copacii încă lipsiți de frunze iar iarba în căutarea verdelui pronunțat al primăverii mă purta cu gândul mai degrabă la toamnă, un peisaj parcă adus de Bacovia aici în puterea Apusenilor. Dar asta făcea și mai provocator itinerariul. Eram cuprins de liniștea locului și de tihna celor două sau trei gospodării care mi-au ieșit în cale, fiecare cocoțată la depărtare pe câte un deal, precum niște cetăți fortificate din Sudul Transilvaniei. Doar că aici lipseau zidurile de piatră, urcușul abrupt al coastei fiind zidul de netrecut pentru picioarele neînvățate ale celor care ar fi vrut să ajungă în bătătura lor.

 

 

Am fost trezit de lătratul aproape rușinat al unui cățel care se răstea la mine de lângă un gard pe care nu dădea impresia că avea să îl părăsească. Chiar în momentul ăla am redescoperit sunetul Apusenilor. Un veritabil cor în acel loc: susurul unui izvor care curgea ceva mai sus, foșnetul crengilor încă lipsite de vegetație, trosnetul vreunui vreasc sub apăsarea grea a pașilor, zgomotul netulburat al unor păsări ce nu păreau deloc impresionate de vremea încă rece și mârâitul tot mai discret al celui care m-a luat în primire.

 

 

Pe dealul din apropiere, câțiva cai pășteau în voie, trecând în galop cu atâta ușurință de pe o culme a dealului pe alta. Imaginea libertății prin excelență. Am rămas minute bune, poate zeci de minute, contemplând.

 

 

În galeria asta de artă priveam același tablou, fără să mă satur!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *