Între Alpi și Pirinei, sufletul meu alege Apusenii. Astăzi am urcat spre Data și Răchiș în Munții Trascăului!

În Munții Apuseni, toamna nu explodează, se așează încet precum o rugăciune abia șoptită. Astăzi am revenit în Trascău. În locuri prin care nu am mai pus piciorul. Urcușul pornește domol, pe o cărare care taie pădurea în dungi moi. Frunzele acoperă poteca iar foșnetul lor e despre un sunet de care îmi aduc aminte ca despre niște pagini vechi. Aerul e proaspăt, poartă un miros de mușchi și brumă.

În timp ce înaintezi, cum câștigi în altitudine, copacii rămân fără pădure, locul se deschide spre culmi stâncoase. Fagul e cel mai intens în culoare, arde portocaliu, mesteacănul e undeva la mijloc, galben, iar printre ei molizii stau consecvenți, cu aceeași culoare verde, care îmi aduce aminte că acum o lună și ceva încă era cald, cu temperaturi de vară. Mai suflă din când în când vântul: un freamăt  care rostogolește frunzele și le trimite peste cărare. Ni se pune covorul la mers, nu e roșu, mai degrabă galben, dar e semn: muntele ne-a primit.

De pe vârful Data, lumea e în față. Sunt aproape Cheile Râmețiului! Vezi Trascăul în straturi, în valuri line, până spre câmpie, aproape de lunca Mureșului. Norii! Ce spectacol!  Atârnă jos, aproape de culme, am senzația unui deja vu – Cetatea Edoras, capitala Rohanului din lumea nepieritoare a lui Tolkien! Unde lumina se schimbă mereu, aurie, apoi roșie ca jarul.

Sunt în poveste, clar! Mai încolo, e Vârful Răchiș, două vârfuri despărțite de o șa ușoară ce pot fi parcurse pe un traseu de creastă, un drum de culme spectaculos care leagă satele de pe Valea Geoagiului de zona Râmeț – Ponor – Mogoș. Pășesc printre iarba uscată și pietre acoperite de mușchi. Sunt în căutarea elfilor cenușii, elfii care trăiesc sub lumina lunii și a stelelor. Pentru că pe cer e înorat și în munte seara vine repede! Ce priveliște! E atâta liniște că îmi vine s-o tai cu cuțitul. Nu am. Mă uit să văd dacă nu îmi apare aievea în filmul care se derulează în fața mea Anduril, celebra sabie a lui Aragorn…

E liniște! Sunt doar eu și imaginația mea fantasy la care mă împinge mereu relieful din Apuseni! De care sunt îndrăgostit de copil! Nu sunt nici Alpii, nici Pirineii, sunt Apusenii. Și ca să păstrez linia poetică a filmului, aici muntele nu te rănește prin măreție, te vindecă prin blândețe.

Mă simt liber. Vântul adie ușor, și pentru că am rămas în poveste, îmi spune: „Ești acasă”.

Aici, în Apuseni, povestea nu se termină niciodată, se transformă în amintire. De asta urc să adun cât mai multe!

Mulțumim urmăritorilor noștri pentru aceste fotografii superbe!