Mănăstirea Dumbrava, locul unde iubirea are 200 de chipuri!

La granița dintre județele Alba și Cluj, Mănăstirea Dumbrava. Un loc pe care mulți îl numesc Mănăstirea Generației de Aur! Mulți dintre componenții acelei echipe fabuloase a fotbalului românesc au contribuit la ridicarea mănăstirii. Eram copil și l-am cunoscut atunci pe părintele Vasile Crișan. Cred că avea mai puțin din anii pe care îi am eu acum. Dar, deși tânăr, părea un bunicuț blând cu părul blond. De pus pe rană. Și cu vorba și cu sfatul!

Au trecut anii, mănăstirea s-a făcut mare. Nu doar ca obște: dar mai cu seamă pentru copiii aparent pierduți! Pierduți pentru societate, pierduți pentru autorități, dar nu pentru Dumnezeu și nu pentru părintele Vasile. Copiii care au ajuns la Dumbrava au atins divinitatea la propriu: au găsit o familie și un Tată, au devenit oameni, cu școală, împliniți! Apoi au urmat cei vârstnici, prin aceeași grijă a Domnului și a păstorului său din Dumbrava!

Cumva și eu am crescut cu mănăstirea Dumbrava. Nu aveam 17 ani și părintele de sat Toderaș, tuns în monahism ca Vasile, era, într-o seară, în casa părinților mei. Eu eram în primul an de liceu! I-a sunat telefonul iar la celălalt capăt al mobilului era Dorinel Munteanu, jucătorul naționalei de la FC Koln! Componentul Generației de Aur! Ce sentiment: simțeam că ating naționala care făcuse minuni în SUA prin preotul care se afla la un scaun distanță cu mine. Eram copleșit! Cred că întâlnirea noastră a fost mai veche. Dar ăsta e momentul cel mai relevant care îmi vine în memorie. Nu că nu aș fi fost un dus la biserică, dar prin fotbal, prin națională, am ajuns aproape de mănăstirea cea mai dragă sufletului meu.

Astăzi, aici, părintele Vasile și obștea sa poartă pe umeri grija a peste 200 de suflete: copii orfani, bătrâni uitați de lume, oameni care și-au găsit aici un cămin, o mângâiere, o speranță. E exemplu de viață! Și credință! Să ai sute de oameni de care să te îngrijești zi de zi!

Sunt, cred, mai bine de 20 de ani de când la Dumbrava nu se aud doar clopotele bisericii, ci și râsete de copii, pași mici și glasuri tremurate de bătrâni. Este o mănăstire care trăiește Evanghelia zi de zi, în gesturile simple ale celor care slujesc și ale celor care sunt slujiți.

Pe 26 octombrie, Mănăstirea Dumbrava își serbează hramul primei sale biserici, închinată Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir!

Ca fapt divers, Mănăstirea Dumbrava nu e doar un așezământ monahal. E o familie mare, un colț de rai românesc unde Dumnezeu lucrează prin oameni. Aici, între Alba și Cluj, în inimile celor 200 de suflete ocrotite de părintele Vasile, se simte că iubirea nu are vârstă și că, uneori, minunea poartă chipul omului. Că omul sfințește locul!