
Video. Duminica Tomii. Segagea, locul din Apuseni unde credința a stat dreaptă!
„Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”
(Tudor Arghezi)
De câte ori urc pe Valea Arieșului, deși fac itinerariul de când mă știu copil, teribilul sentiment e mereu același: că redescopăr sau că privesc pentru prima dată locuri care până atunci s-au lăsat ascunse ochiului. O impresie similară am avut când am urcat în Segagea, un sat ascuns din Apuseni, dar cu istorii încă vii, povestite la colț de drum de bătrânii care încă îl mai locuiesc. Aici m-am întors după exact 20 de ani. Într-o veritabilă ascunzătoare din acești munți.
Cum treci de Poșaga, de centrul comunei, arhaicul te însoțește la tot pasul. Pe Valea Segăgii în sus, câțiva câini ne latră supărați dar parcă prea sfioși să se apropie de noi. E mai bine așa că nu suntem puși la punct cu condiția fizică. Ne apucăm de jogging după ce ne întoarcem de la munte. Acum e momentul în care să ne bucurăm de natură și de poveștile prea puțin știute ale acestui ținut. Și ce bine e când întâlnești și naratorii.
Două bunicuțe din sat, mai vigilente ca doi polițiști locali, ne măsoară iscoditor după care intrăm în vorbă. Am și uitat cât de savuros e să „stai la sfat” pe ulița din sat. Așa aflu că la precedenta mea trecere pe aici, care s-a suprapus cu ziua fiilor satului, a fost și ultima sărbătoare de fel. Dă puțin să plouă și am vrea să ajungem până lângă Biserică de unde panorama e una mult mai largă asupra locului. Așa că una din cele două ne devine ghid. Iar în felul ăsta o lăsăm mai aproape de casă.
– Au fost partizani pe aici, care s-au opus comuniștilor? A fost îndeajuns să o întreb pe însoțitoarea noastră că amintirile au început să curgă. Era o mărturisire care își aștepta de multă vreme auditoriul. Și cum aveam tot timpul acelei zile…
„Pe Valea din spatele Bisericii i-o ademenit pe toți partizanii. Că fac petrecere. Și au venit. Acolo îi aștepta armata. I-o executat pe toți. Numa unu o scăpat. Eram copil și ce spaimă aveam. Era plin de armată în sat, veneau noaptea, îi văd și acum cum stăteau cu puștile pe garduri… Și ăla care o scăpat în noaptea aia, apoi mult l-o chinuit după aia. Și pe un nepot de-a lui tata, care le-o dat ajutor. Tata o trebuit să meargă la judecată să fie martor. Când l-or adus, era cu lanțuri la picioare și tot era zdrobit. Pe soră-mea când s-o dus la Liceul Pedagogic din Cluj nu au primit-o. Pentru că era din Poșaga. Cine era din Poșaga nu era primit atunci”,
ne-a relatat, vădit cuprinsă de o nostalgie tristă, femeia. O relatare cât o filă de istorie. Ce povești ascund munții ăștia. Ce oameni robuști le povestesc. Atât fizic dar și afectiv. Curajul și demnitatea nu i-au părăsit atunci. O păstrează și azi chiar dacă ajutați de o bâtă cu care urcă dealurile abrupte sub povara bătrâneții.
Deși în munții ăștia e cum spune culegătorul de basme: tinerețe fără bătrânețe. Și viață fără de moarte când povestea e dusă mai departe. Ce binecuvântare: să stai, să îi asculți și să îți încarci memoria cu istoria recentă. Să îți purifici sufletul cu onestitatea mărturiei lor, a purgatoriului pe care l-au încercat. De fiecare dată m-a cucerit monumentalitatea acestor locuri. Astăzi mă înclin în fața acestor „uriași” gârboviți de timp dar neclintiți ca stânca de la Belioara.
E un sentiment acut de libertate aici. Pe lângă noi se avântă-n galop „ca vântul și ca gândul” doi cai ce își dispută platoul întins dintre cele două biserici: lăcașul de credință ortodox și cel greco-catolic.
E Duminica Tomii în Apuseni! Și curajul apostolului care nu se ascundea în spatele ușilor închise e prezent aici mai mult ca oriunde. E examenul de credință pe care l-au dat oamenii munților de lângă noi! În incertitudinea mea, am pipăit și eu rana jertfei generației încercate care nu s-a lepădat de Hristos! Vreau să urlu: Este!

