Satul din povești există în Apuseni: Pătrăhăițești!

Dimineaţa Noului An ne întâmpină însorită dar friguroasă, semn că iarna tinde să îşi ocupe locul cuvenit în inima Apusenilor. Primisem veşti încă din perioada Crăciunului, dinaintea descălecării noastre la început de 2019 în Ţara Moţilor, că vom avea parte de o vreme la minus multe grade, dar optismimul nostru nu era deloc afectat. De când am aşteptat să revenim aici, chiar de ar fi să luptăm cu toate capriciile vremii, tocmai pentru a ne bucura sufletul cu frumuseţea acestor munţi. După petrecerea de Revelion din Câmpeni, care în locurile acestea ţine două zile, am luat drumul Arieşeniului!

 

 

Tresăream de energie şi de nerăbdare. Drumul între cele două localităţi numără 40 de km, dar gândul la cărările troienite şi la pârtia de la Vârtop era molipsitor. Auzeam chemarea muntelui, ni se părea că zgomotul cald al Arieşului are forţa unui strigăt, în vreme ce freamătul copacilor îi face să pară nişte companioni pe drumul pe care îl aveam în faţă. Natura întreagă a Apusenilor ne vorbea iar noi ne simţeam plămânii răsfăţaţi de aerul curat de aici. Iar când am dat să plecăm, a început să ningă, sănătos, mocăneşte. Parcă şi Cerul ne spunea, precum într-o celebră piesă a celor de la Vama Veche, „fugiţi că eu plătesc!”

 

 

Şoseaua şerpuia cuminte spre destinaţia noastră lăsând în urmă Câmpeniul, Vadu Moţilor, Albacul, Scărişoara şi Gârda de Sus. Şi iată-ne în Arieşeni. Suntem cazaţi la o cabană situată la mai bine de un kilometru de la traseul principal, pe o variantă forestieră care duce spre vârful Curcubăta Mare dar şi spre cascada Buciniş şi satul Pătrăhăiţeşti. Abia aici am intrat în contact direct şi nemijlocit cu neîmblânzirea muntelui. Fără lanţuri la roţi, am rememorat toate rugăciunile pe care le ştiam să ajungem teferi şi nevătămaţi la locul de cazare, totul într-un peisaj de basm, dar pe un traseu în care, iarna, două maşini nu mai trec una pe lângă alta. Şi riscul să te afunzi în zăpada de pe laturi este o realitate de la marginea drumului. Şi nu ne-am rugat degeaba, am ajuns la locul dorit.

 

 

Povestea din titlu începe abia de a doua zi. Ne-am propus să facem traseul de vreo doi kilometri şi ceva până în satul Pătrăhăiţeşti şi de acolo încă un kilometru spre cascadă. Ninsoarea nu ne-a lăsat nicidecum în pace. S-a înteţit ca într-un cadru de film în care protagoniştii rămân înzăpeziţi în inima naturii. Nu a fost şi cazul aici. Nu eram singurii turişti care urcau drumul de pe Valea Buciniş iar din pădure ne însoţeau, probabil, adevăraţii stăpâni ai acestei sălbăticii din Apuseni. Cu care dealtfel nici nu ne-am propus să ne întâlnim! Am urmat poteca noastră, luptându-ne cu omătul tot mai mare, când deodată auzim sunetul de tulnic, intonat în reprize succesive, iar mai de aproape se auzeau clopoţeii atârnaţi de hamurile cailor care trăgeau o sanie plină cu turişti pe drumul troienit. Mărturisesc, imaginea de un sublim absolut, ne lăsa impresia că de departe prin pădurea Apusenilor trece un Moş Nicolae însoţit de oamenii săi!

 

 

Şi, după vreo oră şi ceva de mers pe jos, ieşim din pădure, într-un minunat platou, în care vedeai munţii de jur împrejur, cu un cătun în mijlocul său. Câteva case răsfirate care îți dădeau sentimentul unei mărturisiri de veacuri. Nu ne mira să fi întâlnit aici personaje şi figuri pe care le vedeam pictate în cărţile de poveşti. Bântuiam ca două năluci printre casele ce păreau adormite şi ele sub apăsarea caldă a zăpezii. Plimbându-ne pe o potecă îngustă ce ne făcea să ne lovim de streaşina unei case, de unde nu vedem, îşi face apariţia în prag un moş cu faţa roşie şi părul alb care ne întreabă unde vrem să ajungem. Spre celelalte case, îi răspundem. „Bată-vă norocul, nu mergeţi bine, drumul e pe din sus”, ne răspunde blând omul. Îi mulţumim şi îi urmăm sfatul.

 

 

Şi într-adevăr, ajungem la celelate căsuţe de mai sus, acestea grupate compact. Primul care ne iese în cale e un căţel deloc fioros, poate mai prietenos decât ar vrea stăpânii lui, dornic de joacă. După care auzim zgomotul unor copilaşi ce se dau cu sania. După câţiva zeci de metri, ajungem în faţa unei case ce avea la intrare anunţul „Plăcinte Moţeşti”. În faţa casei mai era un grup de turişti din Bihor, iar înăuntru alţii care îşi terminau de mâncat porţiile comandate. Aşa că am decis să rămânem şi noi aici, să vedem ce gust au plăcintele moţeşti la ele acasă. Cum gusturile nu se discută, am hotărât să zăbovim puțin mai mult fără a mai face și drumul până la cascadă. Pe principiul, la război înapoi, la plăcinte înainte!

 

Am lăsat Pătrăhăițeștii și drumul parcurs până acolo cu impresia surprizei care îți taie respirația. La vară ne întoarcem. Sau mai mergem o dată iarna aceasta?!