VIDEO! Minunea de pe Via Dolorosa a Apusenilor: drumul de la Cluj la Mărișel!

Bucuria cafelei de sâmbătă dimineața, mirosul ispititor al boabelor proaspăt măcinate care se răspândește în toată casa, sunetul cunoscut al răsfoirii zarului tipărit, este premiul suprem pe care îl savurezi după o săptămână de griji cotidiene pe care abia acum le lași în urmă. Este momentul atât de prețuit al liniștii unei dimineți în care poți să îți faci planuri pe termen mediu sau imediat. Fulgii de zăpadă se încăpățânează încă de aseară să împrospăteze mereu stratul de zăpadă și ne fac, provocator, cu ochiul să ieșim în natură. Stăm în cumpănă dacă să mai facem o cafea sau să pornim la drum. Gata, farmecul molipsitor de afară ne-a convins: urcăm la Mărișel!

 

 

Ne luăm în grabă câteva lucruri pe care să le avem la noi pentru scurta noastră excursie în locul pe care îl revedem cu atâta dor de fiecare dată, că e timp de vară, că e iarnă precum acum. Echipați pentru zăpadă, ne înarmăm cu cel mai de preț element pentru această ieșire: răbdarea. Drumul spre Mărișel este provocarea supremă a oricărui șofer la calm și pace în trafic. Dacă vrei să verifici cât de coleric sau de neliniștit poți fi la volan, ia această rută și o să ai o demonstrație pe cinste. Așa că știm ce ne așteaptă din Cluj până la Gilău: vreo 10 kilometri pe care îi parcurgi în 40 de minute, bară la bară, de cele mai multe ori, chiar și într-o zi de weekend. Dar ăsta nu e un lucru care să ne sperie!

 

 

Avem exercițiul acestui drum, așa că îl parcurgem fără să putem depăși măcar vreun moment limita legală a vitezei sau măcar să ne apropiem de ea. Ne omorâm vremea fredonând baladele celor de Guns n Roses, liniștiți și ferm convinși că nu o să facă nimeni un Civil War că înaintează atât de greu, pe, nu-i așa, cea mai aglomerată arteră din țară? Asta zice statistica. Suntem împăcați, ne așteaptă Apusenii, Munții Gilăului, pe care îi privim curioși încă de la intrarea în Someșul Cald, pe drumul ce străbate pădurea de-a lungul lacului. Astăzi nu a mai ieșit nimeni pe apă, nicio barcă, niciun motor, doar rațele și lebedele curajoase, care nu țin cont de cele minus câteva grade pe care ni le arată telefonul. Doar fulgii de zăpadă caută să fie consecvenți, menținându-și cadența. Până aici și drumul pare curățat, observându-se stratul proaspăt de asfalt. Odiseea începe de la baraj!

 

 

Știm că acolo ne așteaptă craterele vulcanilor invizibili ai Apusenilor care au erupt taman pe șoseaua ce duce la Mărișel. Și cum ei fac asta mai tot timpul, autoritățile județului Cluj au abandonat acest traseu într-un ungher al disperării și neputinței, un calvar pentru șoferii care se mai aventurează spre această zonă turistică a Munților Apuseni. Glumind amar, ne apropiem încet dar sigur spre ultima bucată de drum până la destinația propusă. Doar că acum natura își arată forța ei de nestăvilit. Aceste găuri din carosabil au fost plombate cu zăpada genereoasă care a căzut. Urcăm cu atenție, iar șoferii își acordă prioritate unii altora întrucât de multe ori drumul e atât de îngust că două mașini nu au loc una pe lângă cealaltă. Cordialitatea din trafic însă, ne dă speranțe. Dar o minune durează trei zile cel mult, aici maxim un sfert de oră.

 

 

Suntem unul din cele mai credincioase popoare, spun mulți. Dar asta până ni se cercetează credința. Că spune Sfântul Apostol Iacov: „credința fără de fapte moartă este”. Când drumul devenea din ce în ce mai abrupt, Cerul ne-a pus la încercare. În fața noastră, pe drumul și așa îngust, o mașină cu numere de SB sau SJ, nu mai rețin precis, s-a defectat taman în mijloc. Iar omul sta cu avariille pornite făcându-ne semn să îl ocolim și scuzându-se că mașina i-a murit de tot. Mai puteam trece prin șanț dar riscul era mare, așa cum s-a și văzut în cazul unora. Ne dăm jos și, creștinește, îl împingem să urce mai sus spre un refugiu. Ne căznim din greu cu șoferul care mai avea în mașini niște persoane în vârstă ce nu puteau coborî. În spatele nostru, deja se întindea o coadă de mașini cu șoferi plictisiți, atenți la spectacolul din față și la încordarea noastră. Niciun semn de ajutor sau măcar o încurajare, în rest se puteau desluși saluturile și urările lor cordiale pentru cei care administrează drumul.

 

 

Dar de poți crede cu adevărat, poți muta muntele din loc, darămite o mașină. Suntem salvați. Niște localnici care aveau mașinile mai în spate au coborât și au venit să împingă mașina defectă. Cu un elan și o forță hotărâtă, demne de niște moți din Mărișel. Au împins mașina mai departe de acel refugiu reușind să-i ofere demarajul necesar, și minune, să pornească din nou la drum. Am pornit și noi, cu greu, patinând, alții chiar au derapat, pentru că sub stratul de zăpadă se așezase un covor sănătos de gheață. Am urcat în Mărișel, mulțumind Divinității că am ajuns fără incidente, iar ca orice păcătos care se respectă am transmis și eu urările calde și colorate de Anul Nou, cu întârziere, autorităților responsabile.

 

 

De la Crucea Iancului, am pornit pe jos, spre mănăstirea care se află la câteva sute de metri, relaxați, dar smeriți ca pe un drum al Damascului, în care am rămas atenți la natura asta miraculoasă a Apusenilor, la imaginea iernii de basm ce ne purta pașii prin ninsoare la platoul mănăstirii care, de jos, părea că e locul unde Cerul atinge Pământul!