Sub semnul apelor vii: o zi în Sălciua care te schimbă!

La început de aprilie, când muntele încă oscilează între iarnă și primăvară, am ajuns în Sălciua cu gândul la un traseu lung, dar fără să intuiesc cât de intens avea să fie. 9 ore de mers, 23,5 kilometri și o diferență de nivel de 1560 de metri. Cifrele spun o poveste. Dar ce nu spun ele este felul în care locul te prinde, te surprinde și te schimbă în final.

Am pornit pe aerul încă rece al dimineții, urcând spre Balconul Bedeleu. Despre care am mai scris. De acolo, lumea se deschide brusc, o panoramă care te face să taci, chiar dacă ești obișnuit cu muntele. Este exact locul în care nu mai simți nevoia să explici nimic, nici măcar ție.

Traseul a continuat spre Cascada Șipote, unde natura părea că și-a ridicat volumul. Ploile din ultimele zile au umflat apele, iar fiecare cădere era mai mult decât o simplă cascadă, era o demonstrație de forță. Apa izbucnea cu o energie care te făcea să simți că ești martor la ceva viu, senzația era că nu te uitai la peisaj, făceai parte din el.

Urcarea spre Vârful Plescioare, la 1225 m, a fost cea mai solicitantă parte. Respirația devine ritm, pașii devin mecanici, dar în același timp apare liniștea interioară pe care doar efortul ți-o poate da. Sus, însă, totul se justifică. Nu doar priveliștea, ci și sentimentul că ai ajuns acolo prin propriile puteri.

Drumul ne-a dus spre Cascada Dâlbina, unde spectacolul apei a continuat. Dacă Șipote impresionează prin amploare, prin volum, Dâlbina te cucerește prin sălbăticie. E cadru de western. Totul e mai brut, mai puțin aranjat, mai aproape de ideea de natură neatinsă.

Unul dintre momentele care rămân este panorama de la Dumești. O capodoperă a naturii. Un loc în care timpul pare că încetinește, cu acele grajduri vechi acoperite cu paie, iar satul de jos capătă o liniște aproape ireală. De acolo, traseul te coboară spre Peștera Huda lui Papară. Legenda spune că aici și-ar fi găsit sfârșitul Decebal sau că prin această despicătură de munte Zamolxes, zeul dacilor, s-ar fi retras în măruntaiele pământului.

Intrarea în peșteră e ca o trecere într-o altă lume. Ce am reușit să văd e doar din fața portalului. Pereți de stâncă dreaptă, apă și întunericul care capătă contur și greutate. E rece, e adânc, e tăcut. Și tocmai de aceea completează perfect ziua, ca un ultim capitol care nu se explică, ci se simte.

A fost un traseu greu, dar un itinerariu cu atâta viață concentrată într-o singură zi. Apa, în toate formele ei, a fost firul roșu al acestei experiențe. Iar Sălciua e o destinație spectaculoasă a Apusenilor.

Am apelat iar la pozele superbe realizate de Bogdan Boer! Mulțumim! Așteptăm imagini cu o nouă destinație!