Foto și video. De la prințul Charles la refugiații din Ucraina!

„Străin sunt, Doamne, străin,

Că nici apele mă mân,

De străinătate mare

Arde-mi iarba sub picioare!” ( cântec popular din Maramureș)

Breb, început de martie! Am ajuns în cel mai cunoscut sat al Maramureșului trecând pe la Baia Sprie, lăsând în dreapta pârtia de la Șuior și Mogoșa. Ghioceii, dacă or fi apărut, s-au pierdut în zăpada care nu se mai dă dusă de aici. E iarnă! E iarnă în toată puterea cuvântului! Afară și în sufletul celor care s-au refugiat de război în ținutul legendar al lui Bogdan! Drumul continuă șerpuit zona înaltă din nordul României. Când coborâm spre Ocna Șugatag, impresia iernii își pierde din consistență. E seară și printr-o poartă maramureșeană coborâm în satul din groapă, făcut celebru și de vizita aici a moștenitorului Coroanei Marii Britanii!

Suntem în centrul localității, fără semnal, și căutăm Casa Pribegilor, locul în care aveam să stăm pentru câteva ore. Ce nume sugestiv pentru contextul dat. Ghidați chiar de gazdă, care ne aștepta în uliță, am ajuns la destinație. Scorul maxim luat pe booking de proprietate e pe deplin îndreptățit. Bunul gust, tradiționalul împletit elegant cu elemente de confort contemporan, sunt așezate într-o armonie perfectă. E munca a doi soți întorși după ani de trudă în Vest. 

Nu suntem singurii „pribegi”! În această minunată casă și-au mai găsit cămin cinci persoane refugiate din Ucraina, trei doamne și două fetițe. Care și-au părăsit soții respectiv tații pentru a fugi, măcar ele, de furia războiului. Durerea și tristețea imensă e purtată cu o demnitate extraordinară. Ne răspund întrebărilor zâmbitoare, cu politețe. Nu vor să deranjeze. Deși viața lor a intrat într-un deranj covârșitor. Gazdele noastre sunt și ele exemplare. S-au înscris printre primele din județ pentru a caza refugiați. Fac un gest teribil care, ca și în alte cazuri notabile, arată că românii și-au redescoperit umanitatea. De fapt, cred că maramureșenii au un suflet imens, cât o pâine caldă!

Cel mai tare m-a marcat slujba Liturghiei în impresionanta Biserică din Breb! Dimineața de duminică e o primăvară în sine. Deși Gutâiul e acoperit maiestuos de albul zăpezii, ce priveliște superbă, în Breb sunt 12 grade. Curtea Bisericii freamătă de glasuri de copii ce aleargă voioși. Iar înăuntru, gătiți de sărbătoare, în straie mândre populare, s-au adunat la rugăciune moroșenii din Breb. În față bărbații, în spate femeile. E o Biserică vie. Toată lumea de aici cântă și dă răspuns preotului. Ce sănătate, ce vitalitate sufletească stă în oamenii ăștia! Doar să-i vezi și ai impresia că există leac pentru orice! Lipită de peretele din spate, o zăresc pe una din doamnele din Ucraina ce își udă rugăciunea în lacrimi. Să fii de piatră și nu ai cum să nu vibrezi. Cumva, toți cei de aici se roagă pentru același lucru, la fel ca ea… 

E multă emoție în Maramureșul istoric acum. Încerc să îmi ascund și eu starea și pornesc la pas prin Breb. Simplitatea acestui sat, arhaicul ce vibrează la fiecare poartă, indică fără putere de tăgadă că am ajuns în locul în care tradițiile nu au murit. Impresia turistului e că în această localitate din Maramureș, sătenii își văd de treburile lor ca acum sute de ani. E ceva atipic aici pentru evoluția satului românesc în general. Dacă în alte locuri te frapează bătăturile părăsite, aici toate gospodăriile respiră viață. Aici e focul viu. Până și crucile din cimitirul Bisericii monument Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil cu cel mai vechi turn de lemn din România par să spună povești! Povești care nu au murit și care mai sunt rostite de cei rămași…

Acum știu de ce a ajuns prințul Charles în acest mic colț de rai. Așa cum sper că refugiații din Ucraina își găsesc aici o alinare… Cât de neînsemnată…