Video. Am cucerit Cetățile Ponorului, pe noi ne-a cucerit Padișul!

Ora 8.30, ora de plecare spre Padiș. În Cluj plouă iar norii grei mă fac să cred că în munte cerul s-a rupt și șederea în Apuseni va fi marcată de ploaia mocanească. Care nu trece ușor. Lucrurile se liniștesc destul de bine pe traseu. Mai mult, e senin. Doar niște nori răzleți ne stresează ușor la urcarea din Pietroasa spre Glăvoi. Dar e bine. Suntem aproape ajunși și vremea e cu noi.

Instalăm primul cort și poiana se întunecă ca la niște aplauze scurte. Se lasă cu o ploaie zdravănă care nu slăbește deloc din intensitate. Simt cu toată puterea atmosfera grea din Apuseni, parcă simt apăsarea muntelui. Mai ales când începe să cadă gheață de mărimea unei afine mari și să o țină așa neîntrerupt 10 minute. Parcă se oprește. Nu. Revine cu și mai mare forță și gheața e și mai sănătoasă. Cum om mai urca azi pe grohotiș în drumul de la Cetățile Ponorului?

Aproape resemnat, nutresc speranța că se va opri la un moment dat. Și am putea face măcar o plimbare până în Poiana Ponor. Dar curios. Aceleași aplauze tăcute fac să se oprească dușul de pe cer și ca la un spectacol cu audiența cucerită se ridică toată cortina pentru actul doi. În fața privirilor îndreptate spre scena de sus se deschide un cer curat, lipsit de nori. Soarele bate cu atâta putere că iarba Glăvoiului pare să se fi scuturat de tot de stropii de apă veniți din abundență în mai puțin de un sfert de oră. E uscat. Întindem și al doilea cort și o pornim la drum.

Mi-era atâta dor de Padiș. Facem traseul Cetăților Ponorului pe sus, pe la balcoane. Au trecut câțiva ani de când am urcat pe aici. Dar fiecare copac, pietrele pe care calc, îmi lasă senzația unei familiarități pe care o am cu locul. Ne cunoaștem. Bucuria revederii e pe măsură. La condiția fizică, în schimb, am de recuperat. Primul hop: coborâm spre portalul Cetăților, poate unul dintre cele mai spectaculoase din toți Apusenii.

Întrebuințându-ne și de mâini în cățărarea noastră, ne ținem atent de lanțurile din pereții stâncilor, trecem spre cealaltă intrare a peșterii pe o cărare de piatră, într-un peisaj aproape de western. Suntem într-un hău iar copacii de sus care privesc în jos pe noi par să fie apașii filmului din mintea mea adunați să îi surprindă pe cei care le calcă teritoriul.

Suntem de ai locului. Ne cunoaștem. Și pornim pe grohotișul abrupt, spre balcoane. Atenți. Cu ceva mai mult de oră în urmă aici a plouat intens. Dar stâncile sunt uscate. Așa că ne mișcăm în pas liniștit spre punctele de belvedere. Am obosit. Oare mai e mult până sus? Lipsa antrenamentului își spune din nou cuvântul. Dar nu e motiv de abandon.

Efortul e lung dar senzația e unică. Ce bucurie să vezi panorama pe care o oferă traseul de la cele patru balcoane de pe Cetățile Ponorului. Imaginea e spectaculoasă. Ce sentiment! Suntem obosiți dar e o oboseală de tihnă. Am cucerit Cetățile Ponorului, pe noi ne-a cucerit Padișul!