VIDEO. Pe Piatra Corbului, la hotarul dintre viață și legendă!

Când începe să plouă în Apuseni, mărunt, te gândești dacă nu e bine să faci drumul întors către casă. E deja amiază iar din Valea Lupșii până în Cluj ai ceva drum de făcut. “Mai avem câteva ore de lumină și ar fi păcat să nu profităm”, mă încurajează, în schimb, Flo. Nu știu ce să zic, sunt ezitant, când te prinde ploaia la munte, te gândești că nu te lasă degrabă. Iar până în Roșia Montană mai facem cel puțin jumătate de oră. Cedez sfatului stăruitor al colegului meu. Mergem să luăm câteva cadre de pe Piatra Corbului iar gândul ăsta ne ispitește precum o zi de vară cu soare, în fața unei excursii pe munte. Deși vremea e doar cu un grad sau două peste 0. Și mai și plouă.

Roșia Montană nu o mai revăzusem de niște ani și ni se desfășura acum liniștită în față, fără agitația și propaganda din urmă cu aproape un deceniu. Găsești aici un aer sofisticat, localitatea are un soi de “quelque chose” , acel ceva care te ispitește să te pierzi pe străduțele ce pornesc din centrul comunei, ca să poți admira în tihnă casele vechi, ce poartă în ele istoria, poate de sute ani, a minerilor care le-au ridicat. E simplu de constatat că așezarea asta are farmecul ei, are o impresie occidentală fără să exagerez, se simte bunăstarea de odinioară a locului ce întrecea măcar prin arhitectură restul așezărilor din Apuseni.

E o zi de sâmbătă și în general lumea e prin curte sau mai degrabă în casă mai cu seamă că vremea nu e deloc prietenoasă. Lângă noi mai parchează o mașină cu număr Slovacia, o familie care pornește cu încredere prin ploaie să vadă la pas Roșia Montană. Ne facem și noi curaj. Luăm camera, un trepied și o pornim la pas spre Piatra Corbului, vreo 2 kilometri și ceva. “Sper să nu ne prindă noaptea acolo sus”, îi mărturisesc lui Flo, cu oareșce îndoieli. În speranța că poate nu mai vrea să urcăm. Nu primesc răspuns, așa că luăm cu asalt vârful cu pricina.

Cum indicatoarele lipsesc din cale, avem câteva rateuri, intrăm pe niște poteci înfundate, dar cu puțin efort găsim drumul potrivit. Și cu și mai mult efort îl urcăm. Doi dulăi care dau ocol potecii ca doi paznici la intrarea în pădurea pe care o au în grijă se apropie să ne cerceteze. “Om bun”, le strigă colegul meu. Suficient încât să fim lăsați, fără prea multe mârâituri, să ne vedem de drum. Dar nu oricum. Unul dintre câini ne ia, la propriu, în vizor. Și continuă cu noi în același ritm itinerariul spre Piatra Corbului. Ca o veritabilă escortă în excursia noastră pe această potecă a Apusenilor.

Și ca tabloul să fie complet, ploaia se oprește ca din senin. Astfel că urcarea în trei e o poveste de la un capăt altul. Ce-i drept, am vorbit doar doi dintre noi, “gardianul nostru” urmându-ne mersul tăcut și discret. Sus, pe Piatra Corbului, efortul ne este răsplătit, este o bucurie. Avem o vedere amplă și clară a Apusenilor a satelor din apropiere, așezate la poalele acestor culmi atât de prietenoase. Vedem în jos Corna, iar undeva mai departe, zărim locul pe care l-am descoperit cu doar câteva săptămâni în urmă, Detunata Goală. Doamne, ce superbă e această lume de deasupra lumii.

Piatra Corbului este o rezervație naturală, un monument al naturii, în partea sudică a Dealului Cârnic. Aria protejată reprezintă un masiv stâncos compus din roci de culoare cenușie, formate în urma unor erupții vulcanice. Transformările naturale ale acestei stânci au dat forma unui cap de corb sau impresia unor ruine de cetate. Mie îmi place mai mult legenda locului care spune că, demult, un uriaș care ar fi trecut pe aici ar fi scăpat piatra în timp ce o purta în brațe peste Munții Apuseni. Altă legendă spune că atunci când se întâmpla vreo tragedie în mină, un corb anunța de pe această piatră vestea tristă.

Ne-am bucurat de priveliște, de natură, nu destul, dar pentru că începea să se facă ziua tot mai mică am decis să o pornim însoțiți de același companion care ne-a asistat pe toată perioada în care noi am filmat acolo sus. Imediat ce am strâns camera și trepiedul și am luat-o ușor spre locul în care lăsasem mașina, a început din nou să plouă. Vremea a fost de partea noastră, ne-a lăsat să ne facem munca în voie, după care picurii mărunți și deși s-au pornit din nou peste Apuseni. Semn că pe Piatra Corbului, la hotarul dintre viață și legendă, muntele ne-a acceptat.

Am plecat cu sentimentul împlinirii, cu gândul la versurile scrise de Lucian Blaga: “Intru în munte/ O poartă de piatră încet s-a închis/ Gând, vis și punte mă saltă/ Ce vinete lacuri/ Ce vreme înaltă!”