Fără moți, Apusenii nu mai sunt Apuseni

Zilele trecute, pe 10 septembrie a fost marcată Ziua Țării Moților, consacrată astfel prin lege. Am văzut câteva postări pe această temă, ba am urmărit și câteva evenimente dedicate momentului. Aș spune că ziua în sine nu ar trebui să sărbătorească doar un loc. Ci pe oamenii locului. Un neam de oameni, cu o istorie și un fel de a fi absolut particular.

Oameni învățați cu greul, cu viața încercată uneori de neajunsurile poziționării lor geografice dar și a dezinteresului manifestat de București pentru această lume. Îmi povestea cândva un primar de oraș de aici că politicienii de la centru își amintesc de această zonă numai când se prăbușește un avion sau când întâmplă vreo tragedie în munți.

Cu toate acestea, am admirat mereu dârzenia lor. Resemnarea demnă în fața neajunsurilor și poate a nedreptății. Îmi amintesc de gravele inundații din iarna 95 – 96, când comunități întregi de pe Valea Arieșului au fost lovite de ape. Nu au cerut ca statul să le scoată mâlul din bătătură. Au așteptat să treacă viitura, și-au făcut ordine în gospodării și au lăsat ca viața să își reia cursul.

De câte ori urc în munți, mă bucur nu doar de loc ci și de oameni. Pentru moșul care își mână oile pe lângă drum, pentru bătrânica ce-și vine plăcintele aproape de traseul pe care apar turiștii de la oraș sau iarna aproape de pârtie, pentru cosașii ce stau drept pe coasta înclinată să-și strângă fânul pentru animale, pentru părintele din vreo bisericuță veche de cătun care își mai așteaptă puținii enoriași rămași aici. Majoritatea, bătrâni. Pentru că marele pericol e depopularea. Fără oamenii de aici, destinația asta nu va mai fi destinație.

“A plecat moțul prin țară

Cu cercuri și cu ciubară,

Și cu tocuri de rășină

Să le deie pe fărină.”

Cumva, e valabil și azi. La o altă scară. Doar că amintind de meșteșugarii pricepuți în lemn din Apuseni, azi îi mai numeri pe degete. Iar industria lemnului a fost și ea exploatată nefericit exact în detrimentul celor care trăiesc aici.

Țara Moților înseamnă Apuseni, dar mai ales înseamnă oameni care au știut să-și prețuiască viața, pământul, credința, rădăcinile și și rostul. Iar vremurile le-au fost mai mereu neprielnice. Ioan Slavici spunea că “aceștia sunt oamenii şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din dârzenia stâncilor pe care s-a deprins a se rezema.”

Și cine sunt eu să-l contrazic pe Slavici? Aș adăuga: fără ei, cu un fenomen accentuat al depopulării, Apusenii riscă să își piardă adevărata resursă.

Sursa foto: Claudiu Druga, 
                     Herbert List