Despre Avram Iancu și sărbătoarea de la Țebea!

Astăzi, la Țebea, Avram Iancu este din nou chemat în fața mulțimii. Politicieni, preoți, oameni simpli, toți vin să îl revendice. Dar Avram Iancu nu poate fi confiscat nici de tribune, nici de lozinci. Și, cu siguranță, nici de un partid cu nume de metal prețios! În timpul comunismului, a fost transformat în cântece și marșuri într-un erou de consum, bun pentru propagandă. Adevăratul Avram Iancu însă este mult mai tragic și mai viu decât o simplă statuie ridicată în piață.

El a fost un general al românilor din Apuseni, un „Bonaparte al moților” care, după 1849, refuză decorațiile imperiale și se retrage în sălbăticia munților. Un lider care și-a văzut poporul abandonat, cauza compromisă, el însuși trădat de unii dintre tribunii săi, neînțeles de contemporani, chiar și de propria familie. Și totuși, în “nebunia” lui, a rămas demn până la capăt. Câți lideri ar fi refuzat demnități imperiale? Câți din politicienii momentului ar scăpa oportunități de prea mărire publică?

Avram Iancu a fost un visător, dar un visător pentru nația sa, dispus la sacrificiu personal. Sigur, sunt întrebări care rămân: de ce a refuzat, în 1852, să se întâlnească cu împăratul Austriei, chiar în timp ce acesta lua masa cu părinții săi la Incești? Ce l-a făcut să se retragă din lumea puterii și să devină un fel de exilat în propria țară? Un Prometeu înlănțuit de neîmplinirile Revoluției în creierii munților pe care i-a transformat la un moment dat într-o cetate de nepătruns!

Imaginea lui cea mai grăitoare nu e cea din tinerețe ci fotografia de la maturitate, unde craiul neîncoronat al Apusenilor apare ca un om îmbătrânit dincolo de vârsta lui, cu privirea celui care a dus pe umeri povara oamenilor săi, a națiunii sale.

Avram Iancu nu este un simbol comod. Este eroul tragic al românilor, un memento al demnității!