Nu vreau ca șoseaua de pe Valea Arieșului să aibă soarta tristă a Mocăniței din Apuseni!

De când eram copil am cunoscut Valea Arieșului. Mergeam adesea cu părinții la Bistra, locul de baștină al tatălui meu. Drumul ăsta mi-a rămas serios întipărit în memoria afectivă. În momentul în care traversam Arieșul, imediat după comuna Mihai Viteazu, știam că am trecut de poarta Apusenilor și intram în Țara Moților. Cu ochii și mintea copilului cuprindeam întreaga imagine a locului în care natura și istoria deopotrivă te țin captiv. Îmi aduc și azi aminte cum ne opream lângă izvorul de la intrarea în Ocoliș și treceam rapid drumul de cealaltă parte ca să văd Arieșul de aproape. Priveam curios apoi din mașină Fagul Împăratului, cu toate legendele împletite în jurul lui, și musai ne opream la Bisericuța Mănăstirii Lupșa. Ce încântare era să văd Mocănița. Mi se părea că dacă ne oprim și ne dăm jos din mașină putem merge la pas cu trenul de pe linia îngustă. 

Devenit adult, pe Valea Arieșului merg mereu, ciclic, să descopăr locuri noi sau să revăd obiective cunoscute din Rimetea, Colțești, Poșaga, Sălciua, Roșia Montană, Gîrda de Sus, Arieșeni.

Între timp linia îngustă a Mocăniței a devenit amintire iar șoseaua care merge paralel cu Arieșul este un drum aproape impracticabil. Cu gropi, cu zone denivelate, cu bucăți din carosabil desprinse, imagini care îți rup sufletul și condiții de mers care îți pun mașina pe butuci.

Păcat.

În 30 de ani drumul ăsta s-a deteriorat cumplit. N-aș vrea ca acum să asist pasiv la distrugerea lui completă așa cum s-a întâmplat cu închiderea Mocăniței din Apuseni în 1998.