Ce lecție am învățat în Apuseni: puterea omului bun!

Mi-am amintit de o lecție de viață pe care am primit-o în Apuseni! Acolo unde am înțeles încă o dată că omenia poate fi mai puternică decât orice furtună. Iarna m-a prins din urmă la Râșca. Deși era un început de martie. Dar la munte nu poți fi niciodată sigur că vremea se nimerește ca cea de jos, de la oraș. Urcasem la mănăstirea Râșca Transilvană, la părintele Casian. Mă întorceam spre Cluj când deodată, evitând zăpada de pe carosabil, simt că “fuge drumul” și în mai puțin de o clipă am ajuns culcat la marginea șoselei. Aveam o Fiesta la vremea respectivă. Priveam mașina răsturnată într-un șanț, mică și neputincioasă ca o jucărie în mâinile iernii.

Case ici și colo. Mi se pare că aud mișcare la una din curți! Un sătean tocmai ce își scotea calul din poiată! Am cerut ajutor omului cu disperarea orășeanului ajuns la ananghie într-un cătun din Apuseni! Senin, cu vocea aspră dar încurajatoare, omul a venit, liniștit, cu pași simpli dar siguri, ca și cum asta i-ar fi fost datoria firească. La început s-a gândit să aducă animalul să tracteze vehicolul, dar văzând că mașina mea era ușoară, s-a întors după soție și după fiu.

Au venit împreună, pentru mine arătau ca o mică ceată de îngeri trimiși să mă scape de ghearele zăpezii. Fie ea și zăpada mieilor. Poruncitor, omul mi-a spus atât: „Urcă-te la volan.” Mâinile lor au fost punți de putere, la propriu. Au împins până când fierul rece al mașinii a ieșit din îmbrățișarea șanțului. Mi se părea că totul e atât de simplu pentru acești “greuceni” din Râșca.

N-au cerut nimic. Niciun ban, nicio răsplată. Doar un zâmbet curat și un „Drum bun!” care a sunat ca o binecuvântare. Cumva, și nu exagerez, am simțit nu doar forța palmelor lor ci și căldura unor suflete învățate cu puțin și care dau atât de mult!

Știi cum e? Bat Apusenii de copil, sunt fiu de moț, iubesc locul ăsta definitiv. Dar atunci am simțit mai tare că bunătatea oamenilor din Apuseni e ca focul din sobele lor: încălzește tot ce atinge.