Specialist în cinegetică: “E greu să vorbești despre compasiune absolută pentru urs când îți sfârâie friptura în tigaie”!

“Toate aceste dezechilibre sunt cauzate de lipsa intervenției raționale. Protejarea absolută, fără reglare, este echivalentă cu o condamnare lentă a speciei. În ecologie, nicio populație nu se autoreglează în favoarea stabilității, dacă nu are un prădător superior – iar omul a ocupat acel rol de secole. Înlăturarea lui nu aduce „armonie”, ci haos. Este profund ipocrit să extrapolezi moralisme selective doar la o specie carismatică, în timp ce ignori complet toate celelalte forme de viață sacrificate culinar pentru confortul stomacului propriu. Deci e greu să vorbești despre compasiune absolută pentru urs când îți sfârâie friptura în tigaie, știm zicala cu „lupul moralist” păcat însă ca cei ce fac asta nu se uita în oglindă ;).”

Dragoș Hârjoabă, specialist în cinegetică, administratorul celui mai mare fond de vânătoare din România face probabil cea mai amplă și cuprinzătoare analiză cu privire la situația urșilor din România. Paragraful de mai dus e o sinteză excelentă dar merită să citiți întreaga analiză:

“Când urșii și lupii coborau în sate: România între 1800 și 1914. Pentru cei care cred că prezența urșilor sau lupilor lângă orașe e o anomalie modernă, vă reamintim o realitate istorică ignorată: România a fost întotdeauna graniță vie între pădure și om. Iar în secolul XIX, această graniță era fragilă și periculoasă.

Realitatea dură a secolelor trecute nu apare în pliantele turistice de azi: urșii și lupii coborau frecvent până la marginea satelor și orașelor. În absența gardurilor, a șoselelor sau a barierelor moderne, pădurea începea literalmente în spatele curții, iar animalele mari aveau drum liber către oameni.

Atacuri reale relatate în presa vremii (câteva exemple). Între 1800 și începutul Primului Război Mondial, gazetele românești și străine semnalau în mod regulat atacuri ale lupilor asupra călătorilor, țăranilor sau patrulelor militare. În iarna lui 1901, cinci soldați din Galați au fost sfâșiați de o haită de lupi într-o pădure de lângă sat. S-au găsit doar curelele roase și urmele unei lupte disperate, cu o vertebră de lup străpunsă de baionetă.

Iar povestea legendară, dar relatată ca reală în Tulcea, descria o nuntă întreagă atacată de lupi – niciun participant n-a mai ajuns acasă. Nu e doar folclor: în fiecare iarnă, înainte de 1914, se publicau articole despre haite înfometate care atacau gospodării sau oameni izolați.

În iarna anului 1875, un inginer englez stabilit la București, Joseph William Sheldon, trimitea o scrisoare tatălui său din Australia. Scrisoarea a fost publicată în ziarul australian The Sydney Morning Herald în data de 14 mai 1875 și documentează o iarnă extremă, în care lupii au ajuns până în centrul Capitalei. Cazul a fost redescoperit recent de echipa ProTV în arhivele Bibliotecii Naționale a Australiei. București, iarna lui 1875 – extrase din scrisoare: „Săptămâna trecută lupii au venit aproape la ușa noastră. Trei oameni au fost mâncați de lupi pe șoseaua de lângă oraș – doi erau studenți la Școala de Agricultură și se întorceau de la teatru, a treia era o femeie care aducea lapte dintr-un sat. De asemenea, un țăran și cei doi boi ai săi au fost mâncați de lupi pe lângă fabrica de tutun. Sâmbătă noapte, un băiețel a fost mâncat de lupi în grădina colonelului Ghergheti. Doi lupi au dat târcoale casei noaptea trecută, dar nu am reușit să îi împușc.”

Urșii – prezență constantă la marginea pădurii. Deși mai rari decât lupii în atacuri directe, urșii erau o prezență constantă în satele de la poalele Carpaților. În jurnalele de epocă, țăranilor li se atrăgea atenția să nu iasă noaptea, iar expresii ca „vine ursul” aveau o funcție de avertizare reală, nu doar metaforică. Atacurile erau mai frecvente când ursoaicele aveau pui sau când animalele erau rănite.

Pădurea era de trei ori mai aproape. Diferențele față de prezent sunt clare. În jurul anului 1800, teritoriile românești aveau peste 8,5 milioane de hectare de pădure, adică aproximativ 36% din suprafață. Între 1864 și 1914, peste 1,3 milioane de hectare au fost defrișate. Astăzi, România mai are doar 6,3–6,5 milioane hectare de pădure, adică între 26% și 29%, în funcție de sursă. În multe zone, pădurea a fost împinsă înapoi cu zeci de kilometri. Dar chiar și așa, fauna mare continuă să apară la marginea localităților. Mitul „urșii coboară din cauza defrișărilor”

Afirmația des întâlnită – că „urșii vin în sate din cauza dispariției pădurii” – nu rezistă la o minimă verificare istorică. În secolul XIX erau mult mai multe păduri, mai puțină infrastructură și incomparabil mai multe atacuri. Realitatea este că un atac nu are legătură directă cu lipsa pădurii, ci cu densitatea locală a animalelor și cu lipsa controlului populației.

În ecologie, o populație de carnivore de vârf nu crește când „nu mai are ce mânca”, ci când:

dispare factorul de control (omul),

are surplus de resurse predictibile (ex. hrănitori, gunoaie),

se produce dezechilibru între teritoriu și număr de indivizi.

Așa apar conflictele. Nu pentru că animalele „sunt flămânde”, ci pentru că sunt prea multe pentru spațiul disponibil. Iar în lipsa controlului activ – adică selecție, relocare sau intervenție directă – orice populație de prădători se extinde, nu dispare.

Case din bătrâni construite ca fortărețe. Un alt argument ignorat azi: o parte din arhitectura tradițională. În satele izolate de munte – mai ales în Apuseni – casele moților erau construite ca niște fortărețe de lemn. Cu pereți groși, fără pridvor jos, cu uși și ferestre mici, ridicate pe stâncă, curți închise de garduri din bârne asezate des. La Muzeul Satului din București, o astfel de casă poate fi văzută și azi. Sunt dovezi clare că omul de munte nu trăia în „armonie cu natura” (fără spirale energetice), ci în alertă permanentă față de animale mari. Chiar și în zilele noastre, nu există sătean din preajma pădurilor de munte sau de pe lângă munți, care să nu își amintească cel puțin un caz în care ursul a atacat un grajd, o oaie, o vaca sau porcul din curte.

Concluzie pentru comunitatea Trails. România a fost mereu o țară la intersecția dintre civilizație și faună mare. Ceea ce vedem azi nu este un fenomen nou, ci rezultatul unui dezechilibru gestionat prost. Problema nu este că au dispărut pădurile, ci că a crescut necontrolat populația de prădători, în absența unui mecanism real de reglare. Biologia, gândirea critică și istoria nu s-au evaporat doar pentru a face loc unui val de emoționalism modern, bazat pe mituri confortabile. Filozofia naivă – în care animalele sunt idealizate iar omul e automat vinovat – nu se poate susține când încep să moară oameni cu sau fără vina lor. Și nu, nu este „cruzime” să controlezi o populație de carnivore. Este o formă de sprijin real pentru specie. Suprapopularea este dăunătoare atât pentru om, cât și pentru animal. Acest lucru a fost confirmat recent în cazul Parcului Cinegetic Arefu, unde există 113 urși pe un areal care ar suporta optim doar 25, iar peste tot în tară e la fel. Este inevitabil ca în astfel de condiții să apară conflicte, accidente și degradare genetică.

Conform analizelor ADN efectuate pe 24.000 de probe recoltate în 25 de județe, România are între 10.419 și 12.770 de urși bruni (nivel de încredere de 95%), deși capacitatea optimă ecologică este estimată la circa 4.000 de exemplare. Aceste date nu sunt „opinie”, ci rezultate științifice bazate pe probe genetice, nu pe urme în zăpadă sau presupuneri.

Mai mult, habitatele specifice ursului au crescut de la circa 28.000 km² în anii ’70 la peste 69.000 km² azi. Chiar dacă se extrage lemn din păduri, ele nu sunt șterse, astfel pe hartă suprafețele împădurite ale țării au crescut după 1990, inclusiv prin regenerare naturală pe pășuni abandonate. Așadar, teren este, hrană există – dar nu este suficientă pentru o populație de aproape trei-patru ori mai mare decât limita de echilibru. Iar în aceste condiții, femelele și puii sunt excluși natural de la resurse, neavând nicio șansă să concureze cu masculii dominanți.

În zonele cu densitate mare, punctele de hrănire sunt acaparate doar de masculi – ceea ce duce la exodul spre zone cu trafic intens, gunoaie sau așezări umane. Acolo apar incidentele. Dar și degenerarea genetică, pentru că unitățile reproductive sunt excluse de la selecția naturală. Este o spirală descendentă.

Toate aceste dezechilibre sunt cauzate de lipsa intervenției raționale. Protejarea absolută, fără reglare, este echivalentă cu o condamnare lentă a speciei. În ecologie, nicio populație nu se autoreglează în favoarea stabilității, dacă nu are un prădător superior – iar omul a ocupat acel rol de secole. Înlăturarea lui nu aduce „armonie”, ci haos. Este profund ipocrit să extrapolezi moralisme selective doar la o specie carismatică, în timp ce ignori complet toate celelalte forme de viață sacrificate culinar pentru confortul stomacului propriu. Deci e greu să vorbești despre compasiune absolută pentru urs când îți sfârâie friptura în tigaie, știm zicala cu „lupul moralist” păcat însă ca cei ce fac asta nu se uita în oglindă ;). Când însă ajungem să vorbim sarcastic, batjocoritor sau acuzator despre un om care nu avea urși în țara lui, dar vizita România ca turist, lucrurile scapă de sub control. Avea tot dreptul să circule pe Transfăgărășan, să tragă pe dreapta, să admire peisajul – ba chiar fusese încurajat să o facă prin promovarea oficială a turismului în zonă. În acel moment, orice judecată denaturată care mută vina asupra victimei nu mai ține nici de suflet, nici de logică – ci arată că, undeva în straturile adânci ale subconștientului, cel care comentează așa are o problemă de educație, de asumare, de răutate gratuită, poate chiar de sociopatie sau de absență a omeniei.

Istoria nu e opțională, iar morala fără a ști biologie e doar propagandă. In fine, nu ieșiți în natura de munte si deal fără cel putin 2 spray-uri de urs la voi, unul la centura și unul pe masa sau în cort (vedeți postări vechi). Tu poți alege să ții cont de știință, omenie, biologie și istorie când te raportezi la subiect… sau poți să lovești online cu bâta ”moralistă” în fața propriei peșteri, iar de aici se vede cât ai învățat în școală și cât de mult ai involuat cultural și socio-emoțional. Poate că suntem prea duri, însă pentru noi, atunci când vorbim despre o persoană, omul rămâne pe primul loc și nu animalul, indiferent că omul greșește sau nu. Când însă vorbim de specii, e clar ca omul e 100% responsabil de protejarea și managementul naturii cu maxim de efort, inclusiv a urșilor. Si totuși de ce noi ca romani nu suntem capabili sa ne rupem de metehnele culturale tipice nouă și să avem rezultate mai bune? – păi aveți o alta analiză în acest sens pe Grup (vezi primul comentariu cu o colecție de postări interesante). Spor la citit 😉

Anexă – surse istorice și de date:

Rook Carnegie – The Wide World Magazine, 1910 – articol despre haitele de lupi din România și atacuri reale relatate de martori (pp. 403–412, articolul „Among the Wolves in Roumania”)

Universul (cotidian interbelic românesc) – statistică: 210 atacuri de lupi între 1922–1943, 111 morți

Scrisoarea lui Joseph William Sheldon, inginer englez aflat în București – descrie atacuri repetate ale lupilor în februarie–martie 1875, publicată în The Sydney Morning Herald, 14 mai 1875

The Grey Scourge – relatare despre atacuri de lupi în estul Europei.

Date despre suprafețele de pădure 1800–prezent:

researchgate.net – Forest_cover_change_in_Romania_since_1800 icc.ro – Raport_paduri_romania.pdf

Planul de acțiune pentru conservarea populației de urs brun din România, publicat de Ministerul Mediului – conține date oficiale despre numărul optim de exemplare.

Analiza bonității habitatului speciilor de carnivore mari – realizată în cadrul proiectului LIFE FOR BEAR.

Rezultatele preliminare privind estimarea genetică a populației de urs brun, comunicate de Ministerul Mediului – pe baza a peste 24.000 de probe ADN recoltate din 25 de județe.

Datele din Inventarul Forestier Național (IFN) – reflectă creșterea suprafețelor împădurite ale României după 1990.”,

a scris Dragoș Hârjoabă pe o pagină de socializare.