Jar, apus și liniște de sat

În sat, seara nu vine niciodată în grabă.

Se așază în liniște peste ulițe, peste viță și peste dealurile moi, ca o binecuvântare tăcută. Astăzi e mai special. Cerul se aprinde într-o nuanță de sângeriu, de parcă soarele, chiar el, și-ar lăsa inima peste sat înainte să plece dincolo de munți. Fire de lumină ating gardurile vechi, stâlpii de lemn și frunzele viței-de-vie, iar lumea întreagă pare că respiră mai rar, mai adânc.

În curte, focul trosnește liniștit. Ce sunet ademenitor. Lemnele ard cu miros de copilărie și de seri fără ceas. Scânteile urcă spre cer la fel ca niște rugăciuni nerostite, iar în jurul focului toate grijile rămân undeva departe, dincolo de întuneric. În sat, timpul nu aleargă. Se așază lângă oameni și ascultă poveștile.

Și ce intense sunt poveștile de seară…

Povești spuse în liniște, cu glas domol, în timp ce jarul luminează chipurile împăcate și noaptea coboară peste Stana. Istorii despre oameni care au fost, despre veri fierbinți, despre iubiri simple și despre liniștea pe care doar satul o mai știe dărui. Aici, la foc, aproape de livadă, în miros de fum și sub cerul aprins al Sălajului, ai impresia că ai găsit deja ce contează.

Poate că asta e adevărata bogăție a lumii satului: tihna. Tăcerea aceea bună, care nu apasă, ci vindecă. Lumina focului. Cerul roșu al apusului. Și sentimentul că, măcar pentru o seară, lumea e exact așa cum ar trebui să fie.

Ațipim în livadă, afară, pe un sac de dormit, culcat pe iarba proaspătă! Sub cerul cu stele, într-un somn sănătos unde, vorba cântecului, “ne troieneau prin vis/ flori din mărul interzis”!

Mulțumesc, Flo, pentru pozele superbe!