În sat, seara nu vine niciodată în grabă. Se așază în liniște peste ulițe, peste viță și peste dealurile moi, ca o binecuvântare tăcută. Astăzi e mai special. Cerul se aprinde într-o nuanță de sângeriu, de parcă soarele, chiar el, și-ar lăsa inima peste sat înainte să plece dincolo de munți. Fire de lumină ating gardurile vechi, stâlpii de lemn și frunzele viței-de-vie, iar lumea întreagă pare că respiră mai rar, mai adânc. În curte, focul trosnește liniștit. Ce sunet ademenitor. Lemnele ard cu miros de copilărie și de seri fără ceas. Scânteile urcă spre cer la fel ca niște rugăciuni nerostite, iar în jurul focului toate grijile rămân undeva…