Aventură în Cheile Galbenei, în inima sălbăticiei din Padiș -

Ce am învățat de când bat Apusenii e faptul că sunt locuri în România care îți taie respirația. Și nu trebuie să fii musai la altitudine mare ca să pierzi cadența normală a fluxului de aer, e suficient să te afli în defileul care te face să privești minute în șir, fără să te saturi, minunile naturii. Iar azi vreau să vă duc într-unul dintre cele mai spectaculoase colțuri din Apuseni.

Am ajuns în Cheile Galbenei cu inima deschisă și cu dor de natură adevărată, iar ce a urmat nu a fost doar un simplu traseu montan, a fost o experiență care m-a reconectat profund cu relieful neîmblânzit al Apusenilor. Cumva, în acest loc prinzi și mai mult drag de munții din Vestul României!

Traseul a fost lung. Am pornit de dimineață din Glăvoi, după ce noaptea am fredonat cântece de munte la foc de tabără până târziu. Am bifat pe drum Focul Viu, Piatra Galbenei, dar itinerariul Cheilor l-am inventariat ca atare pornind din Poiana Florilor. Marcajul galben l-am lăsat în seama lui Flo care mi-a fost călăuză în inedita drumeție. Poteca prin chei pare facilă inițial, dar te provoacă treptat, dezvăluindu-și nu dificultatea cât splendoarea.

Itinerariul e, totuși, o provocare. Să urmezi firul apei, să treci peste pasarele înguste, să te ții de lanțuri fixate direct în perete și să străbați tuneluri săpate în stâncă, prin care curge apa rece ca gheața. Am simțit adrenalina la fiecare pas dar și că poți aluneca zdravăn dacă nu îți calculezi atent pașii!

Revelația, cu adevărat, a fost Cascada Evantai. Locul pare atins de zei. E o bijuterie naturală sculptată de apă și timp. Apa cade, la propriu, în evantai peste stâncile abrupte, totul se transformă în perdeaua cristalină și ajunge într-un bazin limpede, într-un zgomot constant ce pare să șteargă orice urmă de gând. Stâncile din jur o încadrează ca un amfiteatru sălbatic, sentimentul că ai pășit în altă lume e real. Grădina biblică a Raiului se găsește în Apuseni!

Câțiva tineri iau temperatura apei prin sărituri repetate, moment în care îl aud pe Flo că îi mărturisește cuiva din apropiere că văzându-i pe băieți s-a răcorit și el. O senzație de bine cum n-am mai avut de mult. Deși suntem pe traseu de ore bune.

Cărarea merge spectaculos prin Cheile Galbenei. Descoperi un canion strâmt cu pereți verticali, unde Creatorul a pus tot ce era mai pitoresc: pasaje pe stâncă, porțiuni suspendate și traversări pe bușteni peste apele repezi ale Galbenei. Noroc să avem lanțuri de sprijin. Pe bune, fiecare pas e o recompensă: pereții de calcar mobilați cu mușchi verde, lumina care pătrunde filtrată printre frunzele dese, și sunetul, acel sunet irezistibil al apei care curge grăbită și modelează piatra.

Pe diverse porțiuni, traseul este mai degrabă o aventură de canyoning decât o banală drumeție – ai nevoie de echilibru, de atenție, dar și, dacă vreți, de curaj. Curge transpirația, îmi simt ochii umeziți iar tensiunea mușchilor în mișcare e teribilă. În vale, jos sub stâncă, râul formează niște bazine, niște vane în cascadă. Mai că îmi vine să mă cobor pentru o refacere într-un astfel de jacuzzi improvizat!

Cheile Galbenei sunt o lecție în care înveți recunoștința în fața naturii. Un spațiu în care te simți mic și totuși cu poftă de viață remarcabilă! Sus, după ce am trecut avenul Borțig, mă simt incredibil de viu. Deși am avut impresia că am trecut de puține momente printr-un colț de paradis carstic. De fapt nu este o senzație, este o realitate a Apusenilor.