Cascada Dâlbina sau Vânătările Ponorului e genul de loc pe care îl revăd de fiecare dată cu aceeași plăcere. Ajungi la ea prin Sălciua, după ce urci la Dumești, iar drumul te avertizează că urmează ceva serios. Nu e zgomot turistic, nu e spectacol forțat. E doar piatră, apă și timp. Căderea de apă se rupe din stâncă abrupt, ca o rană neînchisă în munte. Apa cade hotărât, cu forță, într-un amfiteatru de calcar. Fără excepție, relieful ăsta mă trimite direct la Ultimul Mohican: pereții verticali, sălbăticia crudă, senzația că intri în film, acolo unde mitul se suprapune istoriei. Apusenii au multe cascade dar Dâlbina mi se pare că are…