Nu știu de ce dar de fiecare dată când privesc Piatra Secuiului, masivul calcaros care păzește imperturbabil satul Rimetea, trăiesc același sentiment al întâlnirii cu uriașul adormit din vechile povești. Solemnitatea lui e copleșitoare, privind parcă plictisit cu ochi întredeschiși la cei care îndrăznesc să i se cațere pe umeri. Uriașul mi s-a părut mereu simpatic. În ciuda expresivității lui feroce, nu am regăsit niciodată teama că s-ar putea înfuria. Cel puțin nu așa. Nu în afara basmului din care îmi imaginez de multe ori că aș fi parte. Cum am trecut deseori prin dreptul lui, mai că ne leagă o anumită familiaritate. De aici și așteptările uriașe. Că drumul…