Nu știu alții cum sunt dar când mă gândesc la Arieșul cel frumos curgător, ca să îl parafrazez pe Nică a lui Ștefan a Petrei, îmi saltă inima de bucurie! Îl știu de copil. Însoțea drumul pe care urcam spre munte. Opresc și astăzi să îl ascult. E aceeași emoție, același sentiment, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat de atunci. Și totuși… Arieșul e la fel, din păcate malurile sale poartă urmele „civilizației” de astăzi, deșeuri aruncate la întâmplare, ca o pată pe o pictură ce surprinde un peisaj teribil. Dincolo de realitatea vremurilor, apele sale poartă amintirea generațiilor care au trecut pe Vale. I-am admirat mereu liniștea. Șerpuiește…