VIDEO. Locul în care natura a lovit cu furie!

Am descoperit târziu Padișul. Dar odată ce am făcut cunoștință cu el, m-am îndrăgostit iremediabil. Iar parte din amintirile noastre referitoare la Apuseni sunt legate de zona asta. Aici, parcă mai mult ca în alte locuri, ce-i drept sunt subiectiv, Munții Apuseni sunt atât de pitorești, peisajele sunt pe cât de ademenitoare, pe atât de periculoase, precum niște sirene ce vor să te atragă în abisul muntelui. Iar oamenii pe care i-am întâlnit aici, localnici, turiști, sunt parcă setați pe modul relaxare absolută și vibrare cu natura. E o bucurie!

Pentru că e duminică și după amiaza trebuie să facem cale întoarsă spre Cluj, ne pornim de dimineață să mai trecem o dată prin Peștera Cetățile Rădesei. Cum a fost destul de cald în perioada cu pricina, nu avem emoții că nivelul apei din peșteră ar fi ridicat. Dimpotrivă. Așa că de la Cabana Vărăşoaia traseul înaintează pe drumul pietruit înspre nord. În locul în care drumul face o curbă de 90 de grade la stânga, itinerariul nostru merge la dreapta, urcă uşor şi apoi coboară până la intrarea în Cetăţile Rădesei. Iar aici povestea e simplă: parcurgem peştera folosindu-ne de cablurile şi lanţurile instalate. Ieșirea din peșteră este îngustă și în ultima parte destul de abruptă, dar cu grijă, ne descurcăm.

După ce ne-am tras sufletul câteva zeci de minute în Poiana Rădesei, am dat să ne întoarcem înapoi spre Vărășoaia. Doar că nu mai voiam prin peșteră. Nu e un loc dificil în schimb… ceva ne face să optăm pentru varianta care trece pe deasupra Cetății Rădesei. Urcăm abrupt pe stâncă, poticnit, cu ceva efort. Trăiam senzația că ne cățărăm, ținându-ne strâns de lanțurile așezate pe anumite porțiuni, precum o făcea Jack pe vrejul de fasole până dincolo de nori în țara unui uriaș lacom. Și ce e și mai interesant că ajunși sus pe tavanul peșterii, parcă intrasem de-a binelea în lumea celebrului basm englezesc.

Noi eram Jack iar în fața noastră totul se întâmpla să poarte pecetea unei vegetații haotice, de dimensiuni gigantice. Priveliștea de la înălțime spre celălalt perete din cheile Someșului Cald, poiana la care priveam în jos, dar mai ales poteca marcată pe care aveam să o urmăm, printre copaci imenși, ce-i drept cam rari, iar din loc în loc se mai ivea câte un bloc de piatră deloc de neglijat, ne făcea să credem că suntem cu adevărat într-o țară a uriașilor.

 

 

Cum furtuna care se abătuse aici cu vreo doi ani mai devreme a culcat la propriu copacii, totul părea transformat. Era imaginea naturii dezlănțuite. Când încercam să traversăm peste câte un astfel de trunchi căzut în drumul nostru, era mai simplu să ne strecurăm pe sub el decât să-l sărim. Totul era desprins din poveste, tabloul cu natura care a lovit cu furie părea să fie pictat chiar de uriașul furios. Înaintam impresionați de priveliște, atenți la ferestrele care se deschideau pe alocuri în tavanul peșterii și pe care le văzuserăm de jos mai devreme.

 

Am parcurs în tihnă traseul, am ajuns cu bine la Vărășoaia. Iar jumătate de oră, poate 40 de minute din viața noastră, cât a durat drumul, a fost precum un salt într-o poveste. Am   contemplat și am privit în față uriașul de aici: natura impresionantă a Apusenilor!