Foto și video. Cheia spre lumea ascunsă din Munții Trascăului! Rătăcit în Apuseni!

Am auzit de nenumărate ori despre satul Cheia din Munții Trascăului! Am văzut chiar și filmulețe care prezentau cătunul ascuns din această parte a Apusenilor. Dar nimic nu se compară cu sentimentul teribil al descoperirii lui la pas. Să înlocuiești povestea descrisă de alții, imaginea surprinsă de aparatul unui călător cu realitatea surprinzătoare a muntelui, a potecilor înguste, a peisajului idilic dar și a neprevăzutului din sălbăticie cu toate pericolele sale. Un mixt de impresii trăite la fața locului care te fac să spui că experiența a fost scurtă dar gustul ei a rămas intens!

Am plecat din Întregalde, am urcat apoi la punctul de belvedere irezistibil din Dealul Geoagiului și apoi am continuat spre Boțani. Un sat în care mai pâlpâie viața prin cele câteva case locuite de săteni care au preferat greul cu care s-au format decât liniaritatea plată a civilizației de la doar câțiva zeci de kilometri distanță de aici. Curios, sunt și familii tinere în pustiul ăsta, orășeni care s-au retras în liniștea muntelui. Niște haiduci moderni care lucrează în industria de vârf a momentului, dintr-o lume absolut arhaică. Ce paradox!

Aici am lăsat mașina. Drumul spre Cheia urma să îl facem pe jos pe un traseu marcat, de dificultate medie. E vară și pe coasta pe care o urcăm a crescut iar iarba. Înaltă cât să poți pierde un copil mic. Greierii își fac numărul iar din loc în loc ne zboară în față fluturi în culori puternice, alții decât cei pe care îi purtăm în stomac, iar florile câmpului sunt o splendoare. E un pastel cu care nu cred că aș supăra să descriu Raiul. În definitiv locul ăsta e creația Lui!

La capătul coastei se termină traseul de urcare. Dar abia de acolo începe treaba dificilă. E ceva pe principiul că e greu să ajungi în vârf dar este mai greu să te menții. Poteca devine greu sesizabilă. Trecem prin locuri cu arbuști pitici, cu vegetație semi înaltă, cu urzici care te țin mereu în alertă. Dăm și de câteva tufișuri cu afine, semn că e posibil să nu fim singuri. Oameni nu sunt. E duminică și nici urmă de turist. Vorbim gălăgios astfel să ne audă Martin și cât traversăm zona asta, știindu-l manierat, să ne lase drum liber. Chiar nu aș vrea să aflu ospitalitatea îmbrățișării unui urs.

 

Intrăm apoi prin pădure, dăm iar de o mică poieniță unde îi întâlnim pe primii semeni care fac cale întoarsă de la Cheia. Nu mai e mult, nici drumul nu mai are un istoric foarte bogat. În afară de panoramă. Stâncile Trascăului dau aici o monumentalitate care te copleșește. Dar ne mai trezește câte-o urzică. Și uite așa suntem ajunși la capătul drumului. În față e Cheia cu școala și biserica și cele două trei căsuțe care o compun. Dar niciun pod. Mă bucur. Trecem cu picioarele goale prin apa rece de munte. Nu am mai stat așa de când eram copil și băteam cărările spre nămașurile din Muntele Mare.

Locul e liniștitor. Ne tragem sufletul în dreptul vechii școli și a casei turistice readuse în circuit de un tânăr din București mutat aici alături de familie. Câțiva trecători întind o miuță pe iarba din fața prispei. Am vrut să aflu ce e cu locul ăsta în care se poate ajunge doar cu piciorul. Niște tineri veniți din cealaltă parte a muntelui, de la Stremț prin Râmeți, mi-au spus că aici era un fel de loc retras în care oamenii din satele de munte, ce fugeau de bâta colectivizării, și-au ascuns animalele, aici prelucrau lemnele, într-o lume inaccesibilă autorităților vremii. Și așa a apărut Cheia, satul ascuns din Munții Trascăului! O frescă de istorie nescrisă! Astăzi înțeleg că mai trăiesc acolo doar câteva persoane.

Am mai fi zăbovit aici. Aș fi rămas măcar până a doua zi. Rusticul caselor, liniștea muntelui, susurul apei, peisajul sublim, totul atinge perfecțiunea. Nori grei s-au ridicat, în schimb, deasupra satului. De cealaltă parte a muntelui, cerul s-a făcut negru. Nu mai era timp de stat. Curând avea să se întunece și drumul spre Boțani, drumul de întoarcere. Pornim. După ce ne-am găsit în prima poieniță, la distanță de vreo 10 min de Cheia, cerul s-a închis deasupra noastră și a început concertul Sfântul Ilie. Deși trecusem bine de sărbătoarea lui.

Am avut 10 minute de panică, recunosc. Pentru că nu am mai găsit poteca pe care trebuia să intrăm în pădure. Iar acolo era aproape beznă. Cumva am reușit să descoperim drumul chiar după ce intrasem printre copaci. Nu am fost la sală des în ultima perioadă dar condițiile meteo ne-au dat un boost de energie ca în liceu. În timp ce un Ro Alert de vreme extremă ne-a făcut să fim mai rapizi decât pe banda de alergat.

Cumva ploaia nu ne-a prins iar cerul s-a deschis ușor până spre senin. Norii au luat-o în altă parte iar noi ne-am urmat drumul normal. A fost o ședere scurtă în Cheia, sub o oră. Iar traseul un șir de provocări! Dar cât de intens! Frumusețea naturii din Apuseni, viața încă așezată a unor pustnici, și nu greșesc termenul, istoria vieților trecute din aceste cătune, cer să li se spună povestea! Vom reveni!