Foto. Așteptând Floriile, într-un cătun din Apuseni. La Belioara!

 

Mi-a plăcut dintotdeauna Sâmbăta lui Lazăr, data care marchează acel moment din Betania în care Domnul își cheamă iar la viață prietenul mort de patru zile. Asta și pentru că în satul copilăriei mele, undeva în Câmpia Transilvaniei, la Ciunga, localnicii se strâng să își pomenească morții în cimitirul din deal. O tradiție veche de când mă știu. Și de fiecare dată la fel de tulburătoare. O emoție plină. Nu am lipsit anul ăsta de la revederea cu toți ai mei: familie, săteni sau alți “repatriați” ca mine. De acolo, sufletul meu aleargă spre Apuseni și mașina pare să știe acest drum pe dinafară. Urc pe Valea Arieșului, spre Poșaga, la Belioara.

Plouă abundent de la Buru încolo. Pe la Lungești cade chiar bine gheață iar senzația e că odată pornită ploaia la munte nu se oprește ușor. Nu descurajez, știu locul, știu valea asta, ea mă știe pe mine. Am și aici același sentiment puternic “de acasă”. Cumva, după Ocoliș, pare să se mai fi domolit ploaia iar în Poșaga s-a liniștit de-a binelea. Nu sunt prima dată aici dar șoseaua care șerpuiește prin munte, la propriu, printre pereții de piatră aproape drepți, așezați de o parte și de alta, mă fascinează mereu. E un defileu încântător. În toată splendoarea pe care o dă relieful de aici.

Trec de Izvorul Maicii Domnului, de lângă Schitul Poșaga, nu fără a opri preț de câteva momente. Tocmai ce a plouat. Totul e proaspăt. Aerul curat și rece îmi umple plămânii timorați de respirațiile filtrate de mască, de-a lungul celor de doi ani pandemici. Văd cum se ridică sus negura de pe creste, peste pădurea de brazi. Iar deasupra stâncii se deschide cerul de un albastru puternic, presărat de nori albi prietenoși. Poate e doar impresia mea dar locurile acestea par să îi zâmbească celui care le caută, din toate unghiurile. 

În Belioara, în sat, în Poșaga de Sus, totul e ca mai demult. Sau așa cum probabil că îmi imaginez a fi arătat și acum 100 de ani sau chiar mai bine. Ruinele unei case abandonate poartă încă amprenta atâtor oameni și generații care s-au dus. Ici și colo rămân povești despre unii sau despre întâmplări, mărturii din adâncuri de vreme. Cu toate acestea, chiar și prin puținii oameni care îl mai locuiesc, satul vibrează. Paradoxal. Dar e atâta viață în spațiul ăsta!

Timp! Asta e tot ce pot cere! Pentru a trăi plenar sentimentul pe care îl dau munții ăștia, aici. La Belioara, sărbătorile vin cu ritmul lor special și unic! Sus, pe deal, stă cocoțată Bisericuța din sat, așteptând în tăcere Floriile. Atunci când Domnul intră în Ierusalim iar natura se desfășoară cu toată puterea în Apuseni!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.