Foto și video. Ca să ajungi în Raiul alb de la Șureanu, trebuie să treci prin Iad! -

Paradisul Alb l-am descoperit în Munții Șureanu. La peste 1800 de metri, privind la vârfurile muntoase de aici ce seamă mai degrabă cu niște dealuri blânde, cu pădurile de brazi acoperite de zăpada proaspăt ninsă, aveam impresia că am ajuns cu adevărat în Țara lui Moș Crăciun. Doar că drumul ce duce până aici e provocarea supremă. Senzația este că ai avut de trecut Iadul ca să atingi Raiul. Pentru că în Șureanu chiar e Raiul: celebra rezervație naturală Poarta Raiului.

Drumul forestier de la Barajul Oașa însoțește lacul de o parte și pădurea de cealaltă într-o relație aproape mistică. La început nu a părut să ne deranjeze în vreun fel zăpada peste care treceam motorizat fără să clipim. Totul părea aievea unui cadru de basm. Ce-i drept până în dreptul Mănăstirii Oașa nici nu am simțit că nu am stăpâni cu adevărat lucrurile pe traseu. Probabil că ne aflam sub efectul apărător al viețuitorilor din lăcașul de credință ascuns în puterea muntelui. O întreagă poveste e aici.

Dar trecuți de acest loc era ca și cum am fi părăsit zona în care scutul lor de protecție veghea asupra noastră, avântându-ne de acum pe un veritabil drum al oaselor, ca să parafrazez un celebru film din seria Mărgelatu. Cele patru roți păreau să nu mai răspundă comenzilor volanului iar singura noastră speranță a rămas să nu întâlnim prin pustietatea muntelui vreun semn de civilizație mecanizată. A fost doar o speranță. În câteva rânduri am trecut prin momente cu adevărat încărcate în care credeam că am ajuns la capătul drumului pe patru roți. Și fie sunăm la tractări sau cel mai probabil ne deplasăm prin pădure la pas, ca muntenii. A doua variantă era mai aproape de adevăr pentru că semnalul la telefon nu mai funcționa.

Dar, minune, iată-ne ajunși la Luncile Prigoanei, teferi dar mai slabi probabil cu câteva kilograme. Peisajul de basm ne-a făcut să nerevenim în fire ca să o putem lua din nou din loc. Până la Poarta Raiului și de acolo sus spre pârtii. Drumul? Aceeași poveste încărcată.

Destinația merită. Cu adevărat. Senzația pe care o încerci acolo sus, bucuria de a fi spectator la show-ul irezistibil pe care îl face natura de aici, e mai greu de pus în pagină. Așa ca vă trebui să mă credeți pe cuvânt. Sentimentul e de nedescris! Păcat în schimb că instalațiile de urcare pe pârtii sunt prea puține iar timpul de așteptare devine îndelungat.