VIDEO. Cătunul unde se gată o lume şi începe alta! -

De mult timp, traseele noastre de weekend au devenit un ritual obişnuit. Luni începe săptămâna pentru a aşteptă vinerea, ziua în care ne pregătim de drum sau o luăm din loc. De miercuri deja ne facem planuri încotro să o apucăm, spre ce locuri din munţii de lângă noi să ne îndreptăm paşii. Iar de o vreme, surpriză, pe portalul apusenitransilvania.ro ne sunt adresate invitaţii şi ne sunt propuse zone aproape necunoscute din Apuseni spre a le vizita. Şi o facem cu aceeaşi foame dintotdeauna când e să descoperim necunoscutul acestor locuri. De poveste şi de povestit. Este sentimentul pe care l-am trăit când am plecat să vedem cătunul Râşca, mai sus de Muntele Rece, la propunerea unui cititor, probabil localnic al satului.

Cum dimineaţa răcoroasă a unei zile de sâmbătă de la sfârşit de octombrie nu părea să anunţe nimic spectaculos, mi-am amintit de sugestia pe care o primisem pe site, să urcăm în cătunul Râşca. Până în Muntele Rece cunoşteam drumul aşa că nu a fost nimic surprinzător, doar regretul că drumul ar fi putut să fie mai bine amenajat. Lăsăm în urma noastră satul şi casele surprinzător de înghesuite pentru o aşezare montană ca să intrăm apoi în puterea pădurii. Urmăm un drum îngust în care crengile copacilor mângâie portierele maşinii iar speranţa noastră este că nu vom întâlni nicio maşină care să vină din sens opus. Dar trecem cu bine. Singurul „obstacol” ce ne apare în cale sunt trei biciclişti care sunt suficient de obişnuiţi să se posteze în buza drumului fără a aluneca în vale ca să depăşim locul teferi şi unii şi alţii.

După nu foarte mulţi kilometri, am ajuns cu adevărat la o răscruce de drum. Înaintăm sau facem stânga cum arată indicatorul spre „Dâmbul Bisericii”? Ne avântăm înainte dar nu mult până sesizăm că în faţă e Vârful Dobrin iar varianta a doua e drumul corect spre Râşca. Întâlnim şi aici un drum îngust, în urcare, dar cu o privelişte ce începea să prindă grandoare. Defileul care se căsca în jos şi coama împădurită a versantului opus ne purta în splendoarea muntelui. Sus, Cătunul Râşca, dispus pe un platou superb înconjurat de păduri sălbatice de brazi. Viaţa se poartă aici tihnită în câteva căsuţe, unele fără garduri, dar majoritatea dichisite şi aranjate. Totul în jurul Bisericii de lemn care se află chiar în centru.

Imaginea este copleşitoare. De jur împrejur eşti înconjurat de culmi împădurite iar undeva în zare, ca într-un fel de şa, pare să se afle punctul cel mai înalt din acest loc. Suntem luaţi în primire de cum am coborât din maşină de un localnic. Pensionar, fost angajat la CTP în Cluj-Napoca, azi retras în pustietatea muntelui să se bucure de plinul unei vieţi în mijlocul naturii. La propriu. Se transformă în ghidul nostru preţ de o oră cât zăbovim în cătun, arătându-ne casa ce o avea în lucru, aproape gata, pentru copiii săi. Ne-a deschis uşa micuţei Biserici din Râşca, care nu era încuiată, semn că oamenii cu gânduri rele nu se încumetă să urce până aici. Cel mai impresionant punct rămâne casa veche părintească în care s-a născut şi care astăzi, deşi nelocuită, e mărturia peste ani a vieţii în acest loc.

Şi cum călătorului îi stă bine la drum, ne pornim spre şaua versantului. Acolo se vede un platou de unde putem panorama mai bine locul. Aşa că urcăm din Râşca pe un drum şi mai abrupt de cât cel pe care venisem până acolo, o bună parte din traseu parcurgând-o razant cu un hău care se deschidea în stânga noastră. Dar nu cred că v-am povestit vreodată ce bun şofer sunt. Asta până ce mai sus am dat „bot în bot” cu două văcuţe care spre deosebire de bicicliştii de mai jos nu s-au ferit din drum. Iar aici locul era şi mai îngust. Aşa că a fost nevoie să cobor din maşină ca să „negociem” o vreme. În fine, ajunşi sus… am descoperit o minunăţie.

Panorama care se deschidea în jos spre cătunul Râşca era superbă. Dar incredibilul l-am privit de cealaltă parte. Din cătun nu aveam cum să anticipez ce punct de belvedere ni se deschide în faţa privirii. În jos versantul cobora spre Valea Ierii iar privirea fugea spre culmile ce compun Muntele Mare. În zare aveam partea de Apuseni din Alba. Aici se termina Clujul. Într-o parte se găsea Râşca şi Munţii Gilăului, dincolo Valea Ierii, apoi Alba şi Muntele Mare.

Beţia privirii era dublată de pastelul absolut al toamnei. Culorile verde spre arămiu îmbrăcau pomii de pe versanţi. Am rămas acolo mai mult timp. Dar prea puţin pe cât am vrea să stăm aici.