Drumul din Apuseni, unde la fiecare casă găsești o cruce și-un mormânt!

Bucuria dimineții în care nu ai de mers la serviciu sau de urmat un program anume este de neprețuit. Gustul cafelei savurate pe balcon în zorii unei zile de sâmbătă nu poate fi înlocuit. Este ziua în care renunț la confortul expresorului și prepar cafeaua tradițional, la ibric. După un binemeritat refresh matinal, primul gând îmi zboară să o tăiem din loc. Avem o zi întreagă să ne bucurăm de natura munților de lângă noi, nu prea departe, la doar câțiva zeci de kilometri, să descoperim o potecă nouă în Apuseni.

Recunosc, partea de Apuseni din județul Cluj am tratat-o sumar. Asta pentru că aveam prea puține informații despre locurile de aici, nu la fel de bine puse în lumina reflectoarelor cum sunt zonele de munte din Alba sau din Bihor. Așa că m-am agățat de orice recomandare pe care am primit-o să descopăr mai bine și mai atent zona de munte a județului meu de reședință. Când cineva mi-a spus de drumul care urcă de la Cacova Ierii pe la Valea Vadului la Muntele Băișorii, nu am ezitat să văd cu ochii mei locurile.

Din localitatea Iara urmezi indicatorul spre Mașca, apoi către Cacova Ierii, Valea Vadului și apoi urmezi un drum forestier până la Muntele Băișorii. Vremea e superbă iar peisajul e pe măsură. Ne oprim des pe drum să privim tihniți dealurile și munții care ni se deschid în fața ochilor. Pe măsură ce înaintăm, casele încep să se rărească iar satele dau impresia de cătune, cu gospodăriile vechi îngrijite de cei care le locuiesc. În Cacova Ierii ne-am apropiat să furăm câteva mere de la marginea drumului, roșii, gustoase și în mod cert eco, pentru că nu păreau a fi stropite.

În Valea Vadului, câțiva localnici au ținut să ne avertizeze că drumul pe care o apucăm e destul de dificil și că nu ar fi tocmai indicat să-l urmăm. Mai mult, o doamnă venită în vacanță aici, ne sugerează să ne întoarcem musai când dăm de primele obstacole. “Să nu rămâneți blocați în pustietatea muntelui”, ne transmite grav și îngrijorat femeia. Mulțumim și pornim la drum. Care la început se arată accesibil. Mărturisesc că după ce am parcurs cam un kilometru, am avut impresia că intrasem de-a binelea în necunoscut. Cu cât înaintam cu atât senzația puternică pe care o resimțeam era că suntem total rupți de civilizație iar lipsa semnalului de la telefon era un argument. Nu am fi fost surprinși deloc dacă în fața noastră ar fi apărut un urs. Ca din senin norii au acoperit soarele iar pe îngustul drum forestier părea că se întunecă. Când terenul a devenit accidentat și încercam să ne strecurăm prin zonele cele mai accesibile pentru că diferența de nivel a potecii stâncoase la propriu ne punea la încercare, am crezut că ne vom opri și ne vom întoarce. Ceva, magnetic, ne-a menținut pe traseu…

Atunci când eram sigur că o să întoarcem mașina acolo unde vom avea un spațiu mai mare, acolo s-a întâmplat să se ivească primul semn al unei așezări. Era de fapt un grajd abandonat ca mai apoi, la distanță de câțiva metri, să vedem ruinele unei case în care viața își făcuse simțită prezența probabil acum câțiva zeci de ani. Dar cea mai puternică impresie am avut-o când în apropiere am zărit un cimitir cu trei cruci așezate în marginea drumului. Ce mărturie a unei lumi care s-a dus de aici și a rămas doar locul, Apusenii…

Și totuși… Viața pâlpâie în pustia muntelui. Câteva sute de metri mai încolo în geamul unei case cocoțate pe o culme de deal o bătrânică se uită atent la mașina noastră. Oprim și strig dacă e drumul bun care duce la Muntele Băișorii. Femeia ne răspunde binevoitoare sfătuindu-ne să nu ne abatem de la drum. Nu zăbovim mai mult de un salut și un mulțumesc pentru că un dulău supărat că i-am cercetat bătătura, se repede spre noi grăbit să o luăm la pas motorizat fără alte politețuri. Lângă casă, și aici aceeași cruce lângă un mormânt…

De acum, drumul își recapătă condiția și suntem atenți la fiecare detaliu. Din loc în loc am mai întâlnit case, unele locuite, altele ba… Dar fiecare însoțite de un element inedit… o cruce sau mai multe lângă mormintele celor duși… Imaginea este suprarealistă iar sentimentul încărcat, copleșitor.

Câțiva kilometri mai sus am ajuns în Muntele Băișorii, stațiunea aglomerată a Apusenilor, după ce am parcurs și un defileu de o frumusețe irezistibilă, gândul ne era la drumul pe care lăsasem o lume uitată…