Reportaje/Povești

Peștera superlativelor, locul unde susurul apei e acoperit doar de vuietul istoriei!

Loading

„Hai să ne întoarcem la Cluj, e suficient pe azi”, îi spun Deliei după ce am coborât de pe traseul Scărița Belioara de la Poșaga de Sus. „Încă mai avem timp să vedem Huda lui Papară”, îmi răspunde. Continuăm de-a lungul Văii Arieșului de la Poșaga spre Sălciua, căutând pe o aplicație mobilă locul cu pricina. Deși atât de aproape de șoseaua principală nu am ajuns niciodată în acest loc. Un paradox, un obiectiv la vedere și totuși așa bine ascuns în măruntaiele Apusenilor.

Accesul spre peșteră este destul de simplu și poate fi parcurs atât cu piciorul, doar că te întrebuințează ca timp, poate mai bine de 1 oră, 1 oră și jumătate. Cu mașina e drum de poveste: și ca peisaj dar din două vorbe l-ai și făcut. Punctul de pornire e centrul comunei Sălciua, mergem o vreme pe asfalt apoi pe un drum pietruit și ajungem în satul Sub Piatră, în zona de Sud a Munților Trascău, copleșiți de vraja și de bucuria locului.

Era sâmbăta după amiaza și în fața peșterii ne-am trezit doar noi, cățărați pe niște pietre mari de piatră ca să ajungem cât mai aproape de intrarea în peșteră. Ceea ce fusese cândva o scară cu balustradă pentru accesul mai facil al turiștilor a rămas un morman de bare de fier în care poți avea neșansa să te accidentezi. Dar nu ne sperie pe noi atât lucru. În toți anii care au trecut, de când batem munții ăștia, am devenit și noi oamenii Apusenilor. Iar râul, ramul, natura de aici s-a împrietenit cu noi.

De regulă peșterile par, pentru ochiul neinstruit al turistului, mai mult decât sunt în realitate. Sunt greu de accesat, sunt sălbatice, sunt intimidante. Cu toate acestea, Huda lui Papară nu e magnifică doar pentru vizitatorul simplu ci inclusiv pentru cercetători. Huda îi sperie chiar și pe ei. Unii spun că e peștera superlativelor. Este considerată una dintre cele mai lungi, mai dificile și mai denivelate peșteri din Europa, cu una dintre cele mai mari colonii de lilieci de pe continent.

Ajunși pe pâlcul de pământ și nisip din fața peșterii contemplăm defileul ce se deschide în fața noastră și se continuă în întunericul de sub munte. Este început de vară și verdele îmbietor al muntelui are efect narcotic. Iar în fața noastră nu este doar grandoarea Munților Apuseni cu tot arsenalul lor de peșteri. Aici, mai mult ca în alte locuri respiră istoria iar în clipocitul apei de la gura peșterii se spun povești și legende. Se spune că aici s-ar fi retras zeul dacilor, Zamolxe, în vreme ce alte istorii spun că este exact locul în care și-ar fi găsit sfârșitul marele rege Decebal. Asta face cu atât mai monumental spațiul și misterul care îl îmbracă.

Am plecat spre Cluj din locul unde susurul apei e acoperit doar de vuietul istoriei!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *