Biserica Moțului din Padiș, locul în care am ascultat Sunetul Apusenilor!

După un traseu prin Cetățile Ponorului, în care ne-am întrebuințat serios, asta din lipsa firească a antrenamentului, am ajuns vlăguiți în Poiana Glăvoi. O bere răcită la furtunul cu apă, conectat la izvorul care vine de undeva din munte, este ceea ce ne trebuie. Contemplăm împrejurimile și superba zi de sâmbătă, hotărâți să ne retragem glorioși spre cabana unde eram cazați, mândri de itinerariul pe care abia l-am parcurs. Dar aventura era departe de a se termina. Ne așteptau noi provocări. Recunosc. La cabană, am cedat ispitei: am spus da invitației de a urca pe vârful domol din apropiere: la Biserica Moțului.

Ziua era pe sfârșite. Trei adulți și doi copii ne pornim să cucerim culmea. Traseul nu e marcat, dar poteca este ușor de recunoscut, pare să fie chiar bine bătătorită. Se urcă vreme de 45 de minute, de la 1292 de metri până la 1466 de metri. Panta e destul de mare dar e aproape în totalitatea ei pe pajiște. Foarte puțin prin pădure iar pe alocuri ai de evitat niște pietre mari răsărite parcă aievea, gata să te pună în dificultate. În drumul nostru am trecut pe lângă niște cai ce pășteau în libertate, iar impresia atât de puternică a sălbăticiei Apusenilor ne vibra prin tot corpul. Era o imagine de western propriu. O frescă pe care am imortalizat-o cu locul ăsta minunat din Apusul României!

Sus, ne aștepta un foișor cu câteva icoane care oferă însă o imagine fascinantă asupra întregului platou Padiș. Priveliștea aceea face toți banii și merită efortul de urca pe culme. Se înserase bine. Iar drumul de câțiva zeci de metri prin mica pădure ce înconjoară Biserica Moțului nu l-am mai fi dibuit. Ce bine, totuși, că unul dintre adulți, e un pătimit al muntelui și al Padișului iar traseul nu era unul nou pentru el. În schimb, acolo sus, am trăit o experiență absolută. Am descoperit cerul în liniștea seducătoare a muntelui. Am închis frontalele (lanternele fixate pe frunte) și am privit în sus. La stele. O imagine cât o poveste…

Se înserase iar copiii trebuiau să ajungă la cabană. La fel și adulții. Am luat-o la vale pe drumul greu de recunoscut acum, noaptea pe potecile accidentate de munte nu este cel mai bun moment de mers, dar acum ce-am fi povestit?! Cu unul din copii pe umeri, sunt atent la drumul care te poate surprinde la un moment dat din cauza pietrelor. Suntem concentrați. Și o dată trecuți de bucata asta de drum, lucrurile par mai simple. Se văd luminile aprinse de la cabanele încă îndepărtate, vorbim, cântăm, ne simțim ca în Sunetul Muzicii, superbul film cu Julie Andrews și Christopher Plummer. Oricum, în seara asta, poate mai mult ca niciodată, am ascultat Sunetul Apusenilor!