Vă place Lord of the Rings? Mergeți la Cetatea Slimnic!
Debutul unei dimineţi de duminică începe cu o cafea bine făcută. Aroma sa irezistibilă pare să scoale în această zi şi morţii din somn, să îşi părăsăsească patul şi să descopere locuri noi, nebătute de picioarele lor. Suntem cazaţi la o pensiune din centrul istoric al Sibiului, unde am petrecut o minunată după-amiază şi apoi seară, în care am cercetat cu minuţiozitate clădirile vechi şi încărcate de poveşti pentru ca mai apoi să ne refacem trupurile atinse de vremea unui ianuarie rece la căldura prietenoasă a unui pahar de vorbă. Şi cum vorba s-a întins în noapte, cafeaua de dimineaţă pare leacul pe care îl căutăm şi îl descoperim după miros. Suntem refăcuţi şi gata de atac. Cucerim azi Cetatea ţărănească a Slimnicului.
Şi înarmaţi cu echipament potrivit unei căţărări pe teren abrupt în plină iarnă, aflăm la faţa locului că lucrurile sunt mult mai simple. Am trecut de Sibiu, prin Şura Mare şi am dat de Slimnic, iar undeva în centrul localităţii de la şoseaua principală se arăta semeaţă Cetatea. Oprim într-o parcare din apropiere şi începem asediul la pas. Ne învârtim pe lângă gardul împrejmuitor şi descoperim intrarea principală, o poartă de fier obişnuită, ca de la o gospodărie, lăsată total nesupravegheată. Avem primele momente de ezitare. Intrăm? Dacă vom fi luaţi prin surprindere de nişte străjeri imaginari care populează şi azi cetatea?! Riscăm oricum. Şi merită.
Ziduri impunătoare, guri de tragere, ferestre gotice şi celebrele spaţii pentru archebuzele şi armamentul folosit probabil în atâtea situaţii pentru apărarea cetăţii. Dealtfel Cetatea Slimnicului este unul din cele mai ciudate dar şi pitoreşti locuri pe care le-am vizitat. Ajunşi în curtea interioară, suntem atenţi la zidurile cu arcade suspendate care împrejmuiesc curtea pe o bună bucată a ei. Sunt, în fapt, două curţi interioare, la nord şi la sud, despărţite de pereți. Ulterior am aflat că zidurile, impresionante prin înălţimea şi supleţea lor, sunt porţiuni dintr-o biserică gotică, niciodată terminată, dar una care ar fi putut fi printre cele mai mari nu din Transilvania, poate din Europa.
Şi precum într-o biserică, solemnitatea din interior părea să se audă tot mai pregnant, acel paradoxal sentiment în care ai impresia că îţi vorbeşte însăşi tăcerea. Puternica imagine a medievalului e copleşitoare, cercetăm de jur împrejur locul. Parcă am fi mutaţi într-o lume a Middle-Earth din Lord Of the Rings, totul pare să semene cu zidurile abandonate ale fortăreţei Osgiliath, ultima fortăreaţă liberă a oamenilor Apusului din regatul Gondor, zidurile care apărau capitala Minas Tirith. Dar oare Cetatea Slimnicului ce mai apără? Sau de cine e ea apărată? Probabil că sunt zidurile care ţin încă în picioare o istorie de secole din Sudul Transilvaniei. N-au dărâmat-o tătarii dar astăzi pericolul e mai mare. Ignoranţa vremii.
În rest, curtea e pitorească: un amalgam de istorie, legendă şi gospodărie rurală. Şi desigur, camera împăcării, unde odinioară cuplurile se izolau pentru a-şi rezolva dispuntele casnice. Un amănunt pe care Tolkien a uitat să îl insereze în Stăpânul Inelelor. Cum ar fi arătat un astfel de loc în care protagoniştii Aragorn şi Arwen să îşi tranşeze un conflict erotic?!
Dar cetatea e vie. Locul respiră, e îngrijit, atât cât se poate. La plecare, în curte, îşi face simţită prezenţa singurul locuitor pe al cetăţii pe care l-am întâlnit: un pisoi. Nu era motanul încălţat, doar un patruped foarte curios de cei care i-au tulburat odihna, mai ales în zi liberă.
În loc de epilog, vă spunem atât: revenim şi în sezonul cald!