Sâmbăta lui Lazăr în cimitirul din sat e despre copilărie!

În sfârșit, primăvară! Mirosul puternic al zambilelor aduse în mâini plutește peste întregul cimitir, precum o aromă ce revine nostalgic pentru toți cei care au urcat să-și comemoreze morții. Soarele e încă timid, e ultima zi din martie, dar verdele îmbietor ce se desfășoară printre crucile vechi din lemn e dătător de speranță. E sâmbăta lui Lazăr. Iar într-un sătuc din Câmpia Transilvaniei, oamenii îi pomenesc pe cei adormiți. E o procesiune veche a locului. Veche de când nu se știu nici cei mai bătrâni de aici.

„Dumnezeu să-i ierte!” este salutul tradițional care te introduce în lumea interiorizantă a celor care pășesc în curtea cimitirului. Iar la intrare, Hristos, pironit pe o cruce, parcă mai bătrână decât satul, veghează locul din care te duci spre veșnicie. Curios, probabil, dar atmosfera de aici nu e nicidecum una tristă. Nu simți apăsarea mistuitoare a despărțirii pe care la un moment dat o aduce viața. Chiar din contră. Este aceeași bucurie liniștită a reîntâlnirii. A revenirii într-un loc pe care cei mai mulți îl știau de când erau copii, de când veneau duși de mână de cei care astăzi își duc somnul la umbra plăcută a pomilor ce încă mai rodesc și care mai trăiesc în amintirea copiilor sau a nepoților.

„Să vii să iei o felie de colac și de la noi. Și un pahar de vin.” Este invitația atât de cunoscută auzului pe care o fac familiie venite la Sâmbăta lui Lazăr, la sâmbăta morților, în cimitirul din Ciunga. Pomana pe care o fac cei întorși acasă așa cum au învățat de la cei dinaintea lor. Este una dintre cele mai profunde socializări pe care o fac frații, verii, vecinii în întâlnirea lor din acest loc în care și timpul are mersul său diferit. E ceva dincolo de solemnitatea unui moment ritualic. Cumva, sâmbăta lui Lazăr este despre copilul din fiecare. Fără să știi, ai ajuns într-o lume a sufletului, unde peisajul este cu adevărat cel al primăverii.

Privesc copacii bătrâni din curtea cimitirului și mă întreb dacă au fost și ei copii. Chiar dacă crengile lor sunt brăzdate de memoria vremii în care s-au petrecut, purtând urmele de viscol, de ploaie și soare dogoritor. Valuri de nori izvorăsc din abisul înaltului și mă poartă cu gândul la bunii și străbunii mei care sunt și azi atât de proaspeți în mintea mea ca niște icoane calde ce-mi înmoaie sufletul. Oare ei au fost copii?

– Au fost, aud răspunsul șoptit al prunilor și merilor din curtea mare a cimitirului, care mă cheamă să-i curăț de praznicul Paștilor. Căci vine Învierea! Pentru că așa făcea și moșul meu după ce nu a mai fost copil.