Seara de 14 august, recunosc, mi-aş fi imaginat-o altfel. A..." /> La Nicula colo-n deal a fost despre Antiohia, despre Siria, despre refugiaţi şi despre România! – Apuseni Transilvania
CA SĂ DESCOPERI TRANSILVANIA, TREBUIE SĂ URCI ÎN APUSENI!

Reportaje/Povești

Published on septembrie 3rd, 2018 | by admin

0

La Nicula colo-n deal a fost despre Antiohia, despre Siria, despre refugiaţi şi despre România!

Seara de 14 august, recunosc, mi-aş fi imaginat-o altfel. Anul ăsta a căzut într-o zi de marţi, moment prielnic să îmi fac planuri pentru meciurile din preliminariile cupelor europene la fotbal ce se difuzau seara. Sunt prevăzător, opresc pe drum să fac necesarul cumpărăturilor pe care şi le ia orice pasionat de sport cu pretenţii. Dar cum nu aduce anul ce aduce ceasul, drumul spre fotoliul izbăvitor de acasă s-a transformat într-un drum al întoarcerii, al reevaluării, măcar a traseului. Am cedat rugăminţii familiei de a merge la Nicula la slujba de Prohod din ajunul sărbătorii de a doua zi.

La cea mai cunoscută, poate, mănăstire a Ardealului se aştepta marele praznic, Adormirea Maicii Domnului. Iar drumul, ştiam, avea să fie plin de oameni veniţi de pretutindeni. Pe varianta ocolitoare de la Jucu, am ajuns în Nicula, trecând prin Sic. Surprinzător, la intersecţia care duce spre mănăstire, am scăpat de vigilenţa poliţiei şi a jandarmilor, trecând rapid de ei, cu inima cât un purece, sperând, că nu se vor întoarce şi vor veni să mă oprească. Nu, drum liber. Din partea autorităţilor. Că altfel urci dificil la orele serii cu toţii pelerinii pioşi care mergeau la pas spre dealul pe care e aşezată mănăstirea.

 

Sus, plin de lume. Lăsăm maşina la vreo 100 de metri de poarta principală. Ne strecurăm printre oameni cu speranţa că vom ajunge şi la icoană. Iar eu cu nerăbdarea ispititoare şi nerostită a gândului că nu va dura mult şi ne vom întoarce cât mai repede spre casă. Nu că aş fi un nedus la biserică, dar comfortul şi ideea serii mele perfecte fuseseră răsturnate. Îmi prezint legitimaţia de jurnalist şi îi rog pe cei de la jandarmerie să mă lase să trec cu ai mei în perimetrul în care era permis accesul presei. Jandarmul se conformează, nu fără a-mi aminti că „Presa “ne iubeşte” mult pe noi jandarmii”, aluzie la recentele evenimente de protest din capitală. Ajunşi acum aproape de foişorul pe care avea să se oficieze slujba, aşteptăm.

Şi aşteptarea nu e mare. Se iasă din Biserică iar icoana făcătoare de minuni de la Nicula este purtată în jurul mănăstirii într-un moment de solemnitate caldă. Fără formalismele reci pe care le întâlneşti uneori în astfel de momente. Slujba s-a scurs repede, în murmurul şi cântecul melodios al pelerinilor veniţi să-şi doarmă puţinele ore de somn sub cerul liber. Mărturisesc, am fost cuprins de prejudecăţi, cum de vin oamenii ăştia să stea atâtea ore, zile, în condiţii, nu tocmai grozave? Nu ştiu dacă am vreun răspuns, în mod neapărat, dar seninul stării lor mi-a fost suficient. Pentru ei, versul „Am venit măicuţă să ne mai vedemse potriveşte de minuneŞi cine aş fi eu să îi judec?!

Dar seara aceea de 14 august nu avea să se consume doar acolo. Mitropolitul Clujului, IPS Andrei, l-a invitat pe PS Qais, episcopul de Erzurum să predice. Primul gând care mi-a trosnit în minte a fost cum o să se facă traducerea! Nu mai spun că în clipa următoare îmi şi imaginam următorul sfert de oră ca unul în care tentaţia somnului va fi cumplită. Nimic din toate astea. Într-o română impecabilă, vicarul Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei şi-a cucerit auditoriul absolut instant. Şi când spun auditoriu, m-am numărat şi pe mine. Cald, uman, ieşit din tiparele unei predici obişnuite, ierarhul îmi lăsa impresia că poartă un dialog plin de ferment. Povestea sa, cu exemple atât de vii despre ţara în care trăiesc eu, despre locul în care slujeşte el, a fost întrerupt în vreo trei rânduri de aplauzele celor ce se aflau acolo. Mâ gândeam că dealul de lângă măstire ia forma unui amfiteatru şi asist la mai mult decât o predică, la un schimb de replici sufleteşti cu un preot ce îşi duce munca în Orient dar atât de prezent şi de conştient la trăirile noastre.

A povestit că a mai vizitat mănăstirea Nicula, în timpul studenţiei sale, şi observa cât de mult au evoluat lucrurile de atunci. Oare câţi dintre cei care urcă dealul mănăstirii nu au descoperit-o la fel în anii tinereţii lor? Ce paradox, cât de simple şi de apropiate pot fi lucrurile între oameni şi cât de uşor şi liniştit poţi atinge sufletul celui de lângă tine… Treptat, firul poveştii sale a alunecat spre epopeea locurilor încă încărcate de durere din Siria.

Am pierdut aproape 140 de biserici și mănăstiri. Avem doi mitropoliți răpiți de cinci ani și am pierdut, ca martiri, 13 preoți. După ce va fi pace la noi, vă invităm să veniți și să cântați alături de noi, la icoana Maicii Domnului”,

a fost mesajul de final al episcopului Qais. Simplu, şi totuşi atât de tulburător.

A fost o seară în care am descoperit un fragment de lume, cât de asemănători ne suntem unii altora, că trăim în Europa sau în Orient. Iar la Nicula colo-n deal, în frumosul nostru Ardeal, la plecare, am lăsat o lume.

Tags: , , , ,


About the Author



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to Top ↑

Partajează