Geograf francez: Ungurenii, românii transilvăneni, vin cu toată gospodăria la stână. Ei realizează adevărata transhumanţă!

Se ştie, românul a fost frate cu codrul iar oieritul a fost poate ocupaţia lui principală. Una dintre cele mai frumoase mărturii despre acest obicei o face Emmanuel de Martone. În călătoriile lui prin zonele montane ale ţării, geograful francez de renume mondial face o radiografie a vieţii pastorale din Carpaţii Româneşti. Vorbeşte de cum îşi duceau acolo în munţi oamenii traiul. Cum munceau, cum petreceau, cum făceau nunţile la peste 1600 de metri, sau de faptul că stâna din munte era locul unde veneau pe lume copiii ciobanilor români. Iată două paragrafe grăitoare:

La stânele româneşti viaţa este devălmaşă; ungurenii sunt fiecare cu ceaunul şi chiar cu vatra lui”

Locuinţa de vară a păstorului român este stâna. Aşezarea ei este determinată de natură. Acoperişul ridicat îl vedem totdeauna înălţîndu-se aproape de limitasuperioară a pădurii. Rareori stânele se văd aşezate în poieni. Păstorii din Carpaţii Meridionali sunt de două feluri: unii români(sau ţareni) originari din ţară; alţii originari din Transilvania şi Banat. Cei din urmă sunt numiţi mocani (din Săcele şi împrejurimi), moroeni (din părţile Branului şi Ţara Bârsei), ţuţuieni (dinpărţile Sibiului), fratuiti (din Banat). Ungurenii (românii transilvăneni) vin cu toată gospodăria la stână, cu femei şi copii; ei realizează adevăratatranshumanţă. Clădirea simplă a stânei seamănă cu casele ţăranilor din satele aflate pe colinele înalte ale Olteniei. Partea cea mai însemnată este acoperişulfoarte înalt, care coboară până aproape de pământ, alcătuit din şindrilă şi cu câteva găuri pe unde iese fumul. Dacă întinderea păşunii şi numărul oilor este maimare, se fac două clădiri din care una este menită pregătirii caşului. La stânele româneşti viaţa este devălmaşă; ungurenii sunt fiecare cu ceaunul şi chiar cu vatra lui. Adesea într-o stână sunt câte 3-4 sau chiar 7-8 familii. Uneori am numărat până la 25 de copii, un sat întreg. Organizarea stânei la ţărani este deosebită de cea de la ungureni”

sublinia cunoscutul geograf.

Ciobanii sunt plătiţi în natură cam cu câte 2 oi din suta de capete ce le sunt date pe seamă”

Baciul este mai marele celor de la stână, în stânele ţăranilor el este un muntean mai în vârstă, uneori chiar proprietarul clădirilor făcute cu cheltuiala sa. La ungureni nu este baci dar fiecare oier are în permanenţă la stână un om, mai des o femeie pentru paza produselor sale. Ciobanii sunt de obicei flăcăi , care păzescfiecare câte o turmă de mai multe sute de oi. Cei care păzăsc mânzările (oile cu lapte) vin în fiecare seară la stână, stând noaptea de pază, pe rând în jurul ţarcului. Cei care păzesc berbecii întorşi şi mieii pot sta cu ele cu săptămânile pe păşunile cele mai înalte, trăind într-o colibă sau un bordei din pietre şilut.. Ciobanii sunt plătiţi în natură cam cu câte 2 oi din suta de capete ce le sunt date pe seamă; rar se plăteşte simbria în bani. În stânele de ungureni femeile sunt responsabile de prepararea caşului şi a mâncării…”

mai spune Emmanuel de Martone.

Am văzut copii născuţi în stâne, ba deseori se fac şi nunţi

 

Duminicile, când timpul este frumos, numai ce vezi ciobanii cu cojocul lor cel mai bun şi cu chimirul cel maifrumos, mergând în ceată din stână în stână, şi încingând o horă cu băciţele, la cântecele unuia din fluier. Iar în serile de toamnă se strâng împrejurul focului şicânta până la miezul nopţii. Am văzut copii născuţi în stâne, ba deseori se fac şi nunţi. O nuntă mai sus de 1600 de m este o privelişte destul de ciudată. Doi tineri ciobani cu plosca plină de băutură poftesc pe nuntaşii, de la stânele dimprejur.. Preotul din satul apropiat vine împreună cu ţiganii lăutari.

Transhumanţa este un fenomen ale cărui urmări sociale sunt vrednice de luare aminte…….Numărul ciobanilor ardeleni se ridică la 10000. Oile care trec Carpaţii sunt peste un milion “

reliefeaza autorul francez.

Emmanuel de Martonne a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut înRomânia interbelică pentru participarea sa în 1919 la tratativele Conferinţei de Pace de la Paris, consacrate stabilirii noilor frontiere ale României şi Poloniei. A studiat geografia României şi a Munţilor Făgăraş, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei.

 

Sursă : Lucrări geografice despre România ; Emmm de Martonne ;Ed Academiei ; Bucureşti ;1985

Sursă foto: © Muzeul de Etnografie Budapesta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *